Cuvântul Patriarhului Daniel la conferinţa clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Cuvântul Patriarhului Daniel la conferinţa clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor

[2019-11-11]

de Mihail Mere-Albe

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat în deschiderea lucrărilor conferinţei pastoral-misionare de toamnă a clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti, Palatul Patriarhiei Române, 11-12 noiembrie 2019.
2019 – Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti în Patriarhia Română
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2019 drept Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti. Ne-am propus, aşadar, în acest an să evocăm personalităţile marcante ale culturii teologice româneşti, care, prin ostenelile lor cărturăreşti, au contribuit la luminarea credincioşilor prin cultură şi la trezirea conştiinţei româneşti.
Cu pioasă recunoştinţă şi preţuire, îl comemorăm pe vrednicul de pomenire patriarh Nicodim Munteanu, al doilea Patriarh al Bisericii noastre. Născut în satul Pipirig, judeţul Neamţ, la 6 decembrie 1864, viitorul patriarh Nicodim a absolvit cursurile Seminarului Veniamin din Iaşi în anul 1890, desăvârşindu-şi studiile teologice la Academia duhovnicească din Kiev (1890-1895), prin bunăvoinţa Sfântului mitropolit Iosif Naniescu (iun. 1875†26 ian. 1902), canonizat la 5 octombrie 2017, binefăcătorul său. A primit tunderea în monahism la Mănăstirea Neamţ, primind numele de Nicodim (1894).
În anul 1909, a fost ales şi hirotonit arhiereu vicar al Mitropoliei Moldovei, iar trei ani mai târziu, la 18 februarie 1912, a fost ales episcop de Huşi, unde a păstorit până la 31 decembrie 1923, când s-a retras din scaun. A revenit în mănăstirea sa de metanie, Neamţ, care a cunoscut în timpul stăreţiei sale o nouă perioadă de strălucire.
În chiliile acestei mănăstiri, stareţul Nicodim şi-a continuat cu multă râvnă opera de traducător din literatura teologică rusă şi, tot aici, a scris pagini inspirate care l-au impus drept un mare cărturar. Academia Română îl primise în rândurile sale, ca membru de onoare, încă din octombrie 1918, iar Facultatea de Teologie din Cernăuţi îi conferise titlul de doctor honoris causa în anul 1920.
Activitatea sa de traducător este cu adevărat impresionantă: a tradus din limba rusă peste o sută de lucrări teologice şi de spiritualitate şi chiar lucrări ale „clasicilor” ruşi Lev Tolstoi şi Nikolai Gogol. Alături de Gala Galaction (pseudonimul literar al preotului Grigore Pişculescu, 1879-1961) şi de preotul ebraist Vasile Radu (1887-1940), Nicodim a dăruit culturii teologice româneşti Biblia din 1936, viitorul patriarh traducând 27 de cărţi vechi-testamentare. De asemenea, împreună cu profesorul I.D. Ştefănescu, a publicat Biblia ilustrată (Neamţ, 1936; ediţie anastatică: Bucureşti, Ed. Nemira, 2010).
A tradus Psaltirea (trei ediţii), Evangheliile (1924) şi Noul Testament integral (cinci ediţii: 1926, 1931, 1937, 1941, 1949). De asemenea, a iniţiat colecţia Ogorul Domnului (până la vol. 12 inclusiv colecţia a purtat numele Seminţe evanghelice pentru ogorul Domnului), care va cuprinde 36 de titluri, tipărite între 1932 şi 1947, cele mai multe lucrări din domeniul exegezei biblice, dar şi în cel al teologiei pastorale, morale şi ascetice.
În ianuarie 1935, la venerabila vârstă de 70 de ani, pentru meritele sale culturale, a fost ales Mitropolit al Moldovei, fiind înscăunat la 4 februarie 1935. După patru ani, la 30 iunie 1939, a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (înscăunat la 5 iulie), păstorind până la trecerea la cele veşnice la 27 februarie 1948. A fost înmormântat în Catedrala Patriarhală, la 4 martie 1948.
Arhipăstoria sa în scaunul patriarhal nu a fost una îndelungată (între anii 1939-1948), iar timpul scurt nu i-a îngăduit să aibă alte mari realizări în afara operei sale culturale, cu adevărat monumentale. Cea mai importantă realizare culturală a fost apariţia unei noi ediţii sinodale a Sfintei Scripturi chiar în anul în care a doua conflagraţie mondială lua sfârşit. Biblia sinodală din 1944 este, în cea mai mare parte, realizarea sa; îi aparţine traducerea integrală a Noului Testament şi a 24 de cărţi vechi-testamentare.
Arhipăstorirea sa a coincis cu un deceniu extrem de frământat, în care s-au succedat cu repeziciune nu mai puţin de trei regimuri dictatoriale – regalist (carlist), militar (antonescian) şi comunist – iar România a suferit groaznica experienţă a unui nou război mondial. A asistat la tragedia războiului, la crimele care l-au anunţat şi la ororile care l-au însoţit, la pierderile teritoriale din august 1940 (Nordul Bucovinei, Basarabia, Nordul Ardealului şi Sudul Dobrogei ‒ Cadrilaterul) şi la jertfele de vieţi omeneşti pe care le-a presupus „campania din Est” dincolo de Nistru. A asistat apoi la ocuparea ţării de armatele sovietice şi la instaurarea regimului comunist în România.
Patriarhul cărturar Nicodim Munteanu a păstorit Biserica în vremuri tulburi şi grele, cu mare responsabilitate, mult curaj şi jertfelnicie.
Totodată, în acest an am cinstit memoria altui vrednic patriarh al Bisericii Ortodoxe Române: Iustin Moisescu. Născut la 5 martie 1910, în Cândeşti, comuna Albeşti, judeţul Argeş, orfan de război, viitorul patriarh a urmat strălucite studii teologice la Seminarul orfanilor de război „Patriarhul Miron” din incinta Mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung (1922-1930) şi, prin purtarea de grijă a patriarhului Miron Cristea, la Facultatea de Teologie din Atena (1930-1934), obţinând doctoratul pentru excepţionala teză intitulată: Evagrie din Pont. Viaţa, scrierile şi învăţătura (în limba greacă, Atena, 1937), premiată de Academia de Ştiinţe din Atena.
Revenit în ţară, tânărul teolog Iustin Moisescu şi-a început strălucita cariera didactică în 1937, ca profesor de Limba latină la Seminarul Nifon Mitropolitul din Bucureşti (1937-1938). La cererea guvernului polonez, profesorul Moisescu a fost invitat să predea la catedra de Noul Testament a Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Varşovia în anul academic 1938-1939.
După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial şi invadarea Poloniei de către armatele germană şi sovietică, Iustin Moisescu a deţinut catedra de Noul Testament a Facultăţii de Teologie Ortodoxă de la Cernăuţi-Suceava (1940-1946) şi, începând cu 1 decembrie 1946, pe cea de Exegeză a Noului Testament a Facultăţii din Bucureşti, unde a predat până în anul 1956.
La 26 februarie 1956, profesorul de teologie Iustin Moisescu a fost ales arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului (hirotonit arhiereu la 15 martie, înscăunat la 18 martie), iar la 10 ianuarie 1957 devenea arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei (înscăunat la 13 ianuarie), păstorind 20 de ani. El i-a succedat patriarhului Justinian Marina în demnitatea de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind ales la 12 iunie 1977 (înscăunat la 19 iunie), păstorind până la moartea sa, petrecută la 31 iulie 1986.
Patriarhul Iustin Moisescu a fost un cercetător înzestrat, râvnitor şi tenace, un om de o vastă cultură şi un dascăl de vocaţie, cu o solidă formare universitară de tip occidental. Trecerea timpului nu a ştirbit valoarea ştiinţifică a operei sale.
Ne rămân de la acest mare teolog român al veacului al XX-lea lucrări de referinţă precum: Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom (în extras, Cernăuţi, 1942), Originalitatea parabolelor Mântuitorului (în extras, 1945), Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena (în extras, Iaşi, 1946), Ierarhia bisericească în epoca apostolică (Craiova, 1955).
De asemenea, strălucitul teolog român a realizat, în 1955, o traducere a unei lucrări fundamentale de teologie dogmatică comparată – Simbolica – aparţinând profesorului grec Hristu Andrutsos (1869-1935). Opera integrală a Patriarhului cărturar Iustin Moisescu, în şapte volume, a fost reeditată în anii 2002-2003 prin grija Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Calinic al Argeşului şi Muscelului.
A fost, fără îndoială, un intelectual înzestrat cu un remarcabil spirit practic. Ca ierarh, Iustin Moisescu a demonstrat echilibru şi discernământ, clarviziune şi multă chibzuinţă, realism şi înţelepciune practică în raporturile cu un regim ateu, care impusese Bisericii multe restricţii şi exercita mari presiuni asupra ierarhiei. Asemenea înaintaşului său în scaunul patriarhal, vrednicul Patriarh Justinian, Iustin Moisescu a manifestat prudenţă şi diplomaţie în relaţiile cu un regim politic ostil, toate acţiunile sale fiind subordonate obiectivului supravieţuirii Bisericii în vremuri de prigoană. A urmat, aşadar, aceeaşi „strategie de supravieţuire” pe care patriarhul Justinian o aplicase cu multă tenacitate şi dârzenie.
Prin înţelepciune şi diplomaţie, a reuşit să obţină avizul autorităţilor pentru lucrările de consolidare şi restaurare a peste 800 de biserici grav deteriorate de devastatorul cutremur din 4 martie 1977. Din iniţiativa sa au fost restaurate: Catedrala Patriarhală, ansamblul mănăstirii Radu-Vodă din Bucureşti, mănăstirile Negru-Vodă din Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeş, Zamfira, Căldăruşani, Ţigăneşti, Cheia, Viforâta, Dealu, Cernica, bisericile Sfântul Spiridon – Nou şi Sfântul Gheorghe – Vechi din Bucureşti; de asemenea, au fost zidite biserici în Zimnicea şi Scheiul de Sus, jud. Dâmboviţa.
Într-o vreme când autorităţile, aplicând un nechibzuit plan de „sistematizare urbană”, au demolat biserici şi alte monumente istorice, fiind „osândite” să fie distruse de buldozere 20 de mănăstiri şi biserici bucureştene reprezentative precum: Enei (1977), Albă – Postăvari (1984), Sfântul Nicolae – Jitniţa (1986), Doamna Oltea (1986), Sfânta Vineri – Herasca (1987), Sfântul Spiridon – Vechi (1987) şi Mănăstirile Cotroceni (1984), Pantelimon (1986) şi Văcăreşti (1986-1987)[1], Patriarhul Iustin a reuşit să salveze de la distrugere mai multe lăcaşuri de cult prin aplicarea metodei de translare a monumentelor istorice, brevetată de inginerul constructor dr. Eugeniu Iordăchescu.
Prin această tehnică s-a reuşit reamplasarea mai multor biserici ameninţate, care au fost translatate pe distanţe cuprinse între 12 m şi 289 m: biserica Mănăstirii Schitul Maicilor (1982), bisericile Sfântul Ilie – Rahova (1984), Mihai-Vodă (1984-1985), Sfântul Gheorghe – Capra (1985), Olari (1986), Sfântul Ioan – Piaţă (1986), Sfântul Ştefan – Cuibul cu barză (1988). Prin aceeaşi soluţie tehnică a fost strămutat Palatul Sinodal de la Mănăstirea Antim (1985), actuala Bibliotecă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
De asemenea, prin insistenţele Patriarhului Iustin Moisescu, au fost salvate de la distrugere sau strămutare bisericile Colţea şi Kretzulescu, care fuseseră închise de autorităţi, şi biserica Sfântul Gheorghe – Nou, necropola Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, pe care acelaşi patriarh o salvase de la ruina provocată de cutremurul din martie 1977.
De asemenea, a reuşit să împiedice închiderea Catedralei Patriarhale şi strămutarea reşedinţei patriarhale şi a Administraţiei patriarhale şi a Arhiepiscopiei Bucureştilor pe amplasamentul fostei mănăstiri Văcăreşti, un act cu o puternică încărcătură simbolică, care ar fi avut semnificaţia acceptării diminuării însemnătăţii Bisericii în viaţa societăţii româneşti. Patriarhii Justinian şi Iustin s-au împotrivit cu multă fermitate acestui proiect, pe care au reuşit să-l zădărnicească.
Patriarhul Iustin Moisescu a acordat o atenţie deosebită activităţii editoriale. În primul rând, a avut iniţiativa revizuirii traducerii Sfintei Scripturi, văzând astfel lumina tiparului o nouă ediţie a Noului Testament (1979) şi, ulterior, Biblia sinodală din 1982. Rezultatul conlucrării profesorilor de teologie Constantin Corniţescu, Ioan Mircea, Nicolae Petrescu, Dumitru Radu şi a arhimandritului Bartolomeu Anania, pe atunci director al Institutului Biblic, Biblia sinodală era imprimată într-un tiraj impresionant: 100.000 de exemplare. Au fost tipărite noi ediţii ale cărţilor de cult şi s-au elaborat noi manuale pentru învăţământul teologic superior şi pentru seminariile teologice.
De asemenea, Patriarhul Iustin a iniţiat colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, din care au văzut lumina tiparului 37 de volume, cea mai consistentă colecţie românească de texte patristice. Comisia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti a fost reînfiinţată în ianuarie 2008, prin cooptarea unor reputaţi filologi şi distinşi teologi, din dorinţa de a relua publicarea traducerilor patristice după standarde şi rigori ştiinţifice actualizate.
În timpul scurtei, dar rodnicei sale arhipăstoriri, deşi un nou val de represiune s-a abătut asupra Bisericii, au fost publicate lucrări fundamentale, precum colecţia Arta creştină în România, în şase volume, iar revistele centrale bisericeşti şi cele mitropolitane au avut o apariţie neîntreruptă. Într-o vreme în care regimul politic încerca să impună societăţii româneşti ateismul materialist, Patriarhul Iustin Moisescu a dăruit lucrări fundamentale culturii teologice româneşti, o nouă ediţie sinodală a textului scripturistic, cărţi de cult diortosite, traduceri patristice valoroase şi noi manuale pentru învăţământul teologic.
Deşi a avut o arhipăstorire de numai nouă ani, Patriarhul Iustin Moisescu rămâne în istoria Bisericii noastre drept un mare cărturar, dascăl de vocaţie, teolog erudit, ierarh de mare prestigiu şi păstor înţelept şi realist, unul dintre stâlpii Bisericii noastre în anii sumbri ai dictaturii comuniste.
De asemenea, în anul 2019, cinstim memoria traducătorilor de cărţi bisericeşti, mai întâi traducători ai textului sfânt al Scripturii, de la autorii necunoscuţi ai textelor rotacizante (Codicele Voroneţean, Psaltirea Şcheiană, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Hurmuzaki), diaconul Coresi (cca 1515-cca 1583) ‒„părintele literaturii române” şi primul „editor al cărţii româneşti pentru fraţii săi de pretutindeni”[2] ‒ şi Filip Moldoveanul, primii traducători în limba română ai Evangheliilor (Tetraevanghel, Braşov, 1560-1561, respectiv Tetravanghelul slavo-român, Sibiu, cca 1550), la Simion Ştefan, mitropolitul Ardealului (1643-†iun./iul. 1656), ieromonahul Silvestru, egumen la Mănăstirea Govora, autorii traducerii Noului Testament de la Alba Iulia (1648).
De asemenea, îi pomenim cu recunoştinţă pe: Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708), fraţii Radu şi Şerban Greceanu şi Mitrofan (cca 1640-1702), fost episcop de Huşi şi viitor episcop al Buzăului, traducătorii Bibliei lui Şerban Cantacuzino. Îl amintim cu pioşenie şi pe mitropolitul Dosoftei al Moldovei (1671-1673, 1675-1686), autorul Psaltirii în versuri (Uniev, 1673), dar şi al unei traduceri în proză a psalmilor (Psaltire de-nţeles, Iaşi, 1680). Psalmii versificaţi de acest ierarh cărturar ‒ primul poet al culturii române ‒ constituie, fără îndoială, cea mai importantă operă poetică din istoria literaturii române vechi.
De asemenea, pomenim cu evlavie numele Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul (1708-1716), cel care a tipărit, la Bucureşti, o Evanghelie greco-română (1693), o Psaltire românească (1694) şi a tradus o carte de rugăciuni cu titlul Acatistul cătră Preasfânta Născătoare de D<u>mnezău şi cu alte rugăciuni (Snagov, 1698).
În secolul al XIX-lea, Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna al Ardealului (1864-1873) a publicat o nouă ediţie a Sfintei Scripturi ‒ Biblia de la Sibiu (1856-1858) ‒, prima ediţie ilustrată a textului sfânt din cultura română. În secolul al XX-lea, s-au distins în activitatea de traducere a textului biblic preoţii Gala Galaction (1879-1961) şi Vasile Radu (1887-1940), Constantin Corniţescu (n. 1938), Ioan Mircea (1903-1997), Nicolae Petrescu (1908-2001), Dumitru Radu (1926-2014) şi mitropolitul Bartolomeu (Valeriu) Anania (1921-2011), care a realizat diortosirea integrală a textului Sfintei Scripturi (Bucureşti, 2001).
De asemenea, omagiem pe ierarhii cărturari, care, încurajaţi de domni cultivaţi, au „îmbisericit” limba română, un proces de lungă durată care a întâmpinat numeroase piedici. Începută în epoca lui Matei Basarab (1632-1654) şi Vasile Lupu (1634-1653), prin citirea cuvântului de învăţătură (cazania) în limba vorbită şi traducerea rânduielilor tipiconale, introducerea limbii române în cult a făcut progrese în epoca lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), prin impunerea lecturilor biblice (Evanghelia şi Apostolul) în româneşte, şi s-a desăvârşit prin activitatea mitropoliţilor Antim Ivireanul (27 ian. 1708-†sept. 1716) şi Neofit Cretanul (27 ian. 1738-†16 iun. 1753), a episcopilor râmniceni Damaschin Dascălul (1708‑1725), Chesarie (1774-1780) şi Filaret (1780-1792), care au pus la dispoziţia Bisericii toate cărţile de ritual necesare cultului.
Îi comemorăm în acest an şi pe traducătorii scrierilor patristice, postpatristice şi ale lucrărilor teologilor moderni, dintre care amintim aici pe marii Mitropoliţi Veniamin Costachi al Moldovei (1803‑1808, 1812‑1821, 1823‑1842, †18 dec. 1846), Grigore Dascălul (1823‑†22 iun. 1834), şi Iosif Gheorghian (1829-†24 ian. 1909) ai Ţării Româneşti, care au continuat vechea tradiţie românească de traducere şi tipărire scrierilor Sfinţilor Părinţi, impulsionată de şcoala de traducători de la Neamţ organizată de Sfântul Paisie Velicikovski (1722-†15 nov. 1794).
În secolul al XX-lea o impresionantă activitate de traducere a scrierilor patristice au desfăşurat preoţii profesori universitari Dumitru Fecioru (18 iul. 1905-†22 febr. 1988), Teodor Bodogae (10 mart. 1911-†22 nov. 1994) şi Dumitru Stăniloae (16 nov. 1903-†5 oct. 1993) ‒ al cărui nume va rămâne mereu asociat cu traducerea Filocaliei ‒, precum şi preotul Olimp Căciulă (1905-1979), profesor la Seminarul Nifon din Bucureşti şi inspector general bisericesc în Administraţia Patriarhală. În ce priveşte literatura hagiografică, evocăm numele mitropolitului Dosoftei al Moldovei, căruia îi datorăm traducerea şi prelucrarea izvoarelor hagiografice greceşti şi slavoneşti într-o lucrare monumentală, în 4 volume, intitulată Viaţa şi petrecerea sfinţilor (Iaşi, 1682-1686).
Nu în ultimul rând, îi pomenim cu recunoştinţă pe dascălii de psaltichie care au contribuit la „românirea” cântărilor, dintre care amintim aici pe: Filothei sin Agăi Jipei, autorul primei culegeri de cântări religioase cu text românesc – Psaltichia rumănească” (1713) ‒, Anton Pann (1796-1854), Macarie Ieromonahul (1770-1836), Dimitrie Suceveanu (1816-1898) şi Ion Popescu-Pasărea (1871-1943).
Binecuvântăm deschiderea lucrărilor Conferinţei pastoral-misionare de toamnă a clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, rugându-ne Preasfintei Treimi să reverse darurile Sale cele bogate asupra tuturor slujitorilor sfintelor altare.
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Notă:
[1] A se vedea: Lidia Anania et alii, Bisericile osândite de Ceauşescu. Bucureşti (1977-1989), Bucureşti, Ed. Anastasia, 1995.
[2] George Ivaşcu, Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969 p. 240.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 764, Ultimul acces: 2026-11-03 09:05:38

Timp total: 0.04s...

[]:1