© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Icoana Episcopilor martiri. O interpretare[2019-06-03]Icoana Episcopilor martiri nu este ilustraţia unui portret colectiv comemorativ sau o strictă oglindire a canoanelor sacre care privesc lumea figurativă a iconografiei. Această icoană propune revelarea tainei Împărăţiei pentru beatificarea celor şapte martiri celebrată de Papa Francisc la Blaj, în 2 iunie 2019. Este o icoană-manifest care încearcă să descrie, desigur, cu mijloacele la îndemână ale artei sacre, ceea ce altfel este imposibil de spus în cuvinte. Citatul din Prima Scrisoare a Sfântului Ioan Evanghelistul – înscris în mod inedit şi neobişnuit în cadrul iconografic – arată clar intenţia unei icoane-manifest care consacră vizibil locul din Împărăţie al celor şapte martiri, permiţându-i iconarului libertatea de a reprezenta formele, inspirat de cuviinţa Bisericii: „Oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (1Ioan 5, 4).Un prim element care atrage atenţia este înşiruirea Episcopilor, apropierea lor unul de altul, ecoul comuniunii lor sufleteşti care i-a însufleţit în vremea prigoanei, faptul că în mintea lor a răsunat profund îndemnul la unitate pentru a apăra împreună credinţa şi Biserica. Cei doi Episcopi situaţi la margine, Iuliu Hossu şi Alexandru Rusu, singurii care ţin cărţile Evangheliilor în mâini, arată care sunt de fapt coloanele pe care s-a susţinut în vitregie Biserica mărturisitoare: cuvântul lui Dumnezeu şi conştiinţa că martiriul se află înscris în Cartea Vieţii drept chemare supremă. În centru, Episcopul Aftenie, îngenuncheat cu coroana de spini în mâini, este primul martir, trecut în veşnicie în anul 1950. Viaţa sa supusă caznelor morţii, genunchii plecaţi până la capăt numai în faţa lui Dumnezeu i-au confirmat pe toţi în credinţă, înteţind elanul mărturiei confraţilor săi şi al întregii Biserici. După Vasile Aftenie, a mărturisit Valeriu Traian Frenţiu, cel mai vârstnic dintre Episcopi, reprezentat şi el cu coroana în mâini, şi, pe rând, toţi ceilalţi. În icoană, arhiereii îmbracă veşmântul folosit la celebrarea Sfintei Liturghii, feloane de culoare unică, simple sau decorate cu cruci (polystavria). Este, într-un fel, acea Liturghie permanentă care adună truda şi jertfa zilnică, de la şcoala vieţii în care Episcopii au învăţat că jertfirea propriei existenţe preţuieşte cel mai mult în primirea Bunei Vestiri. Fiecare din cei şapte Episcopi poartă un semn distinctiv al arhieriei: omoforul, bucata de pânză petrecută în jurul gâtului. Din vechime, Sfinţii Părinţi au stabilit ca întotdeauna această piesă din veşmânt să fie de lână şi nu din in, deoarece reprezintă oaia pierdută pe care Mântuitorul a căutat-o pentru a o pune pe umeri. Martiriul Episcopilor greco-catolici este o vestire a Evangheliei până la cel mai îndepărtat în credinţă. Crucile pe care le ţin în mâini – deşi ar fi mai corect spus crucile de care se ţin -, au în ele ceva din adevărul semnului gratiilor celulelor în care au fost aruncaţi, prin care au putut fixa şi privi cerul, revelându-li-se şoaptele fericiţilor lui Hristos: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi…” Deasupra celor şapte martiri îl vedem pe Hristos, aşezat pe cercurile firmamentului, binecuvântând ziua cea dintâi a Creaţiei, dând sens lumii culorilor, prin care se revelează liturgic icoana. Pentru Biserica Greco-Catolică, jertfa Episcopilor este într-adevăr un Început, o nouă creaţie, despre care Tit Liviu Chinezu spunea că este „minunată şi necesară”. Exemplul celor şapte poate să ofere patriei lor trecătoare, la treizeci de ani de la căderea comunismului, o autentică icoană a sfinţeniei. Pe acest edificiu sufletesc s-a întipărit forţa acelei mărturii de ardere-de-tot pentru credinţă şi adevăr – „aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (1 Ioan 5,4). De aceea, icoana de faţă nu conţine nimic triumfalist, ci constată pur şi simplu harul pus în valoare de suferinţa trăită cu încredere. Preacurata Fecioară Maria şi Sfântul Petru, reprezentaţi în medalioanele adiacente Mântuitorului, atestă spiritul casei din Nazaret şi cel al misiunii apostolilor, însemnată de devotamentul faţă de Evanghelie. Maica Domnului şi primul Episcop al Romei exprimă, totodată, ocrotirea cerească a Bisericii martirizate, care a ştiut Cui să creadă. Prezenţa Sfântului Petru, mai ales, nu poate însă să nu aprindă în inima fiecărui român un dor nemărginit pentru Roma originilor, Roma care a adus bucuria creştinismului prin părţile locuite de români şi a redat mai târziu conştiinţa şi temeiul neo-latinităţii Şcolii Ardelene. Încă o nuanţă pentru această scenă ruptă parcă din Împărăţie, o frântură de lumină care spune că, pentru noii Fericiţi martiri, Roma nu a fost doar un loc al regăsirii de sine. A devenit, mai ales în acei ani de cruntă prigoană, garanţia însăşi pe singurul drum de credinţă posibil – cel care duce spre stânca lui Petru şi pe care, cu toată mizeria umană, porţile Iadului nu o vor birui. Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 806, Ultimul acces: 2026-09-25 11:47:20
|
Timp total: 0.04s...
[]:1
