România este privită ca un model echilibrat la nivelul Uniunii Europene în privinţa relaţiei dintre stat şi culte

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

România este privită ca un model echilibrat la nivelul Uniunii Europene în privinţa relaţiei dintre stat şi culte

[2019-06-07]

de Iulian Dumitraşcu

Cuvântul Domnului Victor Opaschi, Secretar de stat pentru culte, la deschiderea Conferinţei internaţionale Relaţiile între stat şi denominaţiunile religioase în Uniunea Europeană, Palatul Patriarhiei, 7 iunie 2019:
Preafericirea Voastră,
Doresc mai întâi să Vă mulţumesc pentru invitaţia de a participa la deschiderea conferinţei Statul şi cultele religioase în Uniunea Europeană, eveniment organizat de către Patriarhia Română sub egida preşedinţiei române a Consiliului Uniunii Uniunii Europene şi care se bucură de participarea a importanţi lideri religioşi europeni, profesori universitari şi teologi cu expertiză internaţională în domeniul relaţiei stat-culte.
Ca secretar de stat pentru culte, sunt foarte bucuros să pot susţine proiectele propuse de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi mă bucură în mod deosebit organizarea acestei conferinţe internaţionale pentru că pune în discuţie relaţia dintre statele membre ale Uniunii Europene şi organizaţiile religioase, o relaţia care suportă atât o analiză istorică, politică sau filosofică, dar mai ales una teologică.
De-a lungul ultimilor ani, Secretariatul de Stat pentru Culte, principala instituţie a statului român care se ocupă de guvernarea vieţii religioase şi-a propus o prezenţă mult mai consistentă şi dinamică în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale.
Atât eu personal, cât şi reprezentanţi ai instituţiei suntem cooptaţi la toate reuniunile şi grupurile de lucru europene pe tema relaţiei dintre stat şi culte sau pe tema libertăţii religioase.
România este privită ca un model echilibrat la nivelul Uniunii Europene în privinţa relaţiei dintre stat şi culte, reuşind prin acest lucru să devină un partener solid, dar şi un exemplu de urmat. Acest lucru se datorează şi legislaţiei foarte consensuale şi democratice în domeniu.
Aş invoca aici în primul rând Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, actul normativ care reglementează organizarea şi funcţionarea cultelor religioase, precum şi a raporturilor acestora cu autorităţile publice.
Este o lege la care s-a lucrat peste 17 ani, începând imediat după Revoluţia din Decembrie 1989, în cadrul Secretariatului de Stat pentru Culte, cu experţi internaţionali, dintre care unii sunt prezenţi astăzi în sală, prin implicarea Comisiei de la Veneţia, dar şi cu reprezentanţii tuturor cultelor religioase din ţara noastră.
O menţiune specială trebuie făcută în privinţa aportului extraordinar pe care l-a avut reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române în cadrul acestui grup de lucru. Este vorba chiar de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, care a fost prezent şi s-a implicat la toate reuniunile.
Pot spune că Preafericirea Sa a fost mintea cea mai clară la acel moment, reuşind să propună un proiect de lege care pe de o parte să ţină seama de exigenţele democraţiei şi de centralitatea libertăţii religioase, pe de altă parte să nu treacă cu vederea experienţa şi tradiţia juridico-politică românească în acest domeniu.
Astăzi, în virtutea tratatelor după care funcţionează, Uniunea Europeană respectă competenţele statelor membre în privinţa politicilor publice privind viaţa religioasă şi nu îşi asumă niciun fel de relaţii particulare cu vreo religie sau confesiune anume.
Uniunea Europeană recunoaşte comunităţilor religioase o identitate proprie şi o contribuţie specifică în cadrul societăţilor europene, atribuindu-le un rol consultativ în funcţionarea Uniunii şi în dezvoltarea politicilor acesteia. Statele membre au competenţe exclusive în domeniul politicilor interne privind viaţa religioasă.
Nu există un model legal unic al relaţiilor dintre stat şi cultele religioase în Europa.
Cu toate acestea, în legislaţia statelor europene, ca de altfel în legislaţia tuturor ţărilor democratice, putem identifica o serie de elemente similare, conturate pe baza experienţelor istorice comune ale acestora din ultimele două secole.
Principalele elemente ale unui posibil model comun sunt: garantarea libertăţii de conştiinţă şi a libertăţii religioase a cetăţenilor; existenţa unor forme de recunoaştere juridică a caracterului distinct al comunităţilor religioase în raport cu alte tipuri de organizaţii publice sau private; respectarea autonomiei cultelor în raport cu statul; nediscriminarea pe criterii religioase; existenţa unor forme de susţinere directă şi/sau indirectă a comunităţilor religioase; o recunoaştere din ce în ce mai cuprinzătoare a pluralismului religios.
În lipsa unui model normativ unic al relaţiilor dintre state şi cultele religioase şi datorită diversităţii formelor de religiozitate îmbrăţişate de cetăţeni, raporturile dintre stat şi culte cunosc mai multe soluţii de clasificare. Din punct de vedere metodologic, acestea pot fi împărţite în funcţie de:
a. definirea constituţional-juridică a regimului relaţiei stat-culte (separare, cooperare, Biserică de stat sau dominantă etc.);
b. modalitatea de finanţare a cultelor (finanţare directă, indirectă, mixtă etc.);
c. locul şi rolul religiei în spaţiul public (laicitate activă – cu aşezarea religiei în sfera privată; neutralitate „indiferentă” – în care statul se abţine să aşeze cultele într-un rol social specific; şi neutralitate „pozitivă” sau „favorabilă”, în care statul recunoaşte şi susţine activ prezenţa cultelor în spaţiul public);
d. gradul de permisivitate al cadrului legislativ în privinţa recunoaşterii cultelor minoritare şi a noilor mişcări religioase (regim deschis tuturor cultelor sau regim incluziv vs. regim de recunoaştere selectivă sau limitată; regim cu un singur nivel de recunoaştere sau cu mai multe);
e. modul în care este tratată educaţia religioasă (state cu educaţie religioasă confesională vs. neconfesională, opţională vs. obligatorie, susţinută de stat sau „privatizată” etc.).
Cel mai accesibil criteriu de clasificare a relaţiilor dintre stat şi cultele religioase este cel al definirii juridice a acestora. Astfel, din perspectiva legislaţiei în vigoare a statelor europene putem distinge trei mari modele:
(1) regimuri de separare netă între stat şi organizaţiile religioase. Este cazul Franţei (cu excepţii în Alsacia, Mosella şi Departamentele de peste mări), Olandei, Portugaliei, Irlandei. De regulă, statele care îmbrăţişează acest model de raportare la culte nu acordă finanţare directă comunităţilor religioase;
(2) regimuri cu o Biserică de stat sau dominantă din punct de vedere constituţional-juridic. Este cazul Danemarcei, Finlandei, Greciei, Maltei, Marii Britanii şi, până de curând, al Norvegiei şi Suediei. În acest caz, una sau mai multe confesiuni au un statut special şi sunt integrate în administraţia publică;
(3) regimuri de recunoaştere a unor culte (pe unul sau mai multe niveluri), definite, după caz, ca regimuri de cooperare sau de parteneriat dintre stat şi culte. Cultele recunoscute beneficiază de o situaţie privilegiată faţă de cele care nu au acest statut. Statul recunoaşte utilitatea activităţii cultelor, susţinându-le financiar în mod direct sau indirect. Din această categorie fac parte state precum Belgia, Germania, Italia, Luxemburg, Spania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia etc.
Regimul general al cultelor din fiecare stat democratic este consecinţa unor evoluţii istorice, a unor transformări sociale, demografice etc., ca şi a modificărilor survenite în percepţia publică asupra fenomenului religios în general.
Astfel, cultele tradiţionale sau „istorice” au încă, în majoritatea statelor europene, un statut aparte: statul le „cunoaşte” instituţional şi doctrinar mai bine şi are astfel la dispoziţie mai multe instrumente necesare pentru a se poziţiona în raport cu ele.
Acestea sunt cultele cu care statul modern şi-a negociat relaţia pe o perioadă mai lungă, astfel încât înţelegerile succesive dintre acestea şi instituţiile statului au modelat formularea legală şi practicile instituţionale ale relaţiei dintre stat şi culte până în prezent.
Treptat, statele europene au găsit formule de recunoaştere instituţională a unui număr crescând de culte şi organizaţii religioase, adaptându-se astfel pluralismului religios din ce în ce mai larg din spaţiul european.
În ultimele decenii, afluxul de migranţi, în primul rând din ţări majoritar musulmane, a dus la schimbări semnificative în configuraţia religioasă a unor ţări europene, influenţând în acelaşi timp cultura şi tradiţiile acestora.
În ultimii ani, pe fondul recrudescenţei mişcărilor extremiste de inspiraţie religioasă, în special musulmană, unele ţări europene au luat măsuri de restrângere a unor forme de manifestare şi de acţiune ale acelor comunităţi care acţionează în contradicţie cu regulile general-obligatorii ale convieţuirii într-o societate democratică.
După cum observă unii cercetători ai fenomenului, cultele istorice din Europa şi-au păstrat avantajul implicit faţă de cultele şi mişcările religioase mai noi, în privinţa cărora statele europene s-au arătat multă vreme cel puţin rezervate.
Abia în ultimele două decenii această rezervă a început să se estompeze, iar cultele mai noi sau nou-venite pe teritoriul lor au început să fie recunoscute de statele europene, dobândind un statut juridic similar cu cel al confesiunilor istorice.
În România, regimul relaţiilor stat-culte, guvernat de Constituţia României şi de Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, este unul de cooperare şi de recunoaştere pe mai multe niveluri.
Ca şi în alte state europene precum Austria, Belgia, Italia sau Spania, unde prin tradiţie majoritatea populaţiei aparţinea unei anumite confesiuni (catolică în cazul acestora, ortodoxă în cazul României), relaţia dintre stat şi culte este marcată de tradiţia istorică şi legală a prezenţei unei Biserici majoritare, dar şi de existenţa unor minorităţi religioase substanţiale.
Alegerea unui model al relaţiilor între culte şi stat în Europa nu a fost legată întotdeauna în mod direct de nivelul de religiozitate manifestat de cetăţenii unei ţări.
Unele dintre ţările cu cea mai mică rată de participare la slujbele religioase (ţările nordice) au avut până de curând sau mai au încă Biserici de stat, în timp ce ţări cu nivel de religiozitate foarte mare (Irlanda) au optat pentru un regim de separare.
Republica Cehă, cu una dintre cele mai scăzute rate ale religiozităţii din Europa, a continuat să sprijine financiar cultele şi a articulat un sistem de recunoaştere pe mai multe niveluri a acestora, comparabil în multe puncte cu cel din Polonia sau România, unde nivelul religiozităţii este mult mai ridicat.
Opţiunea pentru o soluţie sau alta de finanţare a activităţilor Bisericilor de către stat nu pare să fi fost determinată în mod exclusiv de prezenţa sau absenţa unei majorităţi confesionale: Biserici majoritare precum cea din Irlanda nu primesc finanţări directe; Biserica Evanghelică din Danemarca, Biserică de stat, este finanţată printr-un impozit bisericesc cu aproape 1 miliard de euro anual, dar şi prin fonduri alocate de stat, ca şi Biserica Catolică din Italia sau Spania.
Dar nici regimul de separare a Bisericii de stat nu presupune eliminarea oricărei forme de finanţare: în Franţa laică, capelanii din spitale pot fi plătiţi de stat. În sfârşit, indiferent de tipul de raport dintre stat şi culte, acestea din urmă beneficiază de scutiri fiscale.
În România, ţară cu un nivel ridicat de religiozitate a populaţiei, cu o rată a participării religioase în media europeană (dar peste media ţărilor cu majorităţi ortodoxe), a fost preferat un regim de neutralitate pozitivă, de cooperare între culte şi stat, caracterizat printr-o combinaţie elaborată de forme de finanţare directă şi indirectă a cultelor.
Parte din finanţările directe intră încă în logica „compensatorie” care marchează raporturile dintre statele moderne şi culte, România nefiind nici în această privinţă un caz singular.
În Germania, Austria, Belgia, Republica Cehă, dar şi în alte ţări europene, unele finanţări directe acordate cultelor sunt prezentate explicit ca forme de compensare a cultelor pentru confiscările de averi operate de autorităţile publice în ultimele două secole.
Soluţiile adoptate de statele care oferă cultelor finanţare directă sunt diferite: finanţarea se face fie pe baza unui impozit bisericesc, administrat de obicei de stat şi reţinut obligatoriu din impozitul pe venit (Germania, Italia, Spania), fie direct de la bugetul de stat sau de la bugetele locale (Belgia, Cehia, Slovacia, Grecia, România).
În cea mai mare parte a statelor europene funcţionează o formă sau alta de finanţare a lăcaşurilor de cult (finanţarea de construcţii, reparaţii, întreţinere şi chiar funcţionare).
Finanţarea se face de către autorităţile centrale sau locale şi poate fi globală sau limitată la o anumită categorie de lăcaşuri de cult (monumente istorice sau lăcaşuri de cult aflate în proprietate publică).
În schimb, din cauza scăderii numărului de credincioşi şi pentru a asigura întreţinerea unor biserici, în unele ţări europene precum Germania, Olanda sau Marea Britanie, statul sau chiar unele biserici au recurs la transformarea unor lăcaşuri de cult (inclusiv a unor biserici monumente istorice) în librării, centre de conferinţe sau expoziţii, în restaurante, săli de sport sau birouri.
Într-un context social şi politic afectat de nesiguranţă şi de atomizarea socială, comunităţile religioase ajută la reconstruirea legăturilor sociale şi a încrederii la nivelul societăţii, la o reconstrucţie a solidarităţii sociale pe baza unor valori comune şi mai ales a credinţei comune în demnitatea omului.
Astfel, pe de o parte, sărbătorile religioase şi pelerinajele sunt până astăzi în România locul celor mai mari mobilizări sociale, care adună regulat laolaltă mii de credincioşi. Pe de altă parte, cultele religioase sunt foarte eficace în mobilizarea solidarităţii sociale în momente de criză, cum ar fi calamităţile naturale sau campaniile de donare de sânge.
În al treilea rând, după cum o demonstrează şi investigaţiile sociologice, cultele religioase din România beneficiază de un ridicat capital de încredere socială.
Bisericile sunt unul din actorii sociali cei mai respectaţi în societatea românească, şi în această calitate ele au capacitatea – şi disponibilitatea – de a mobiliza resurse umane şi materiale semnificative pentru a răspunde unor nevoi sociale specifice.
Astfel, de exemplu, mulţi dintre furnizorii privaţi de servicii sociale din România sunt organizaţii (asociaţii şi fundaţii) cu profil religios. Cultele şi organizaţiile cu profil religios sunt totodată creatori ai mai multor proiecte de dezvoltare a incluziunii şi coeziunii sociale, proiecte desfăşurate cu sau fără sprijinul statului.
Unele organizaţii cu profil religios au fost şi creatori de bune practici şi inovatori în domeniul social. Şi în prezent, ele participă la construcţia sectorului economiei sociale din România.
Tot astfel, organizaţiile cu profil religios din România au adus în ţară resurse semnificative în sectorul social – şi vorbim nu doar de resurse financiare şi materiale, ci şi de un important capital de expertiză în domeniul social.
Pluralismul religios a jucat un rol important în creşterea valorii adăugate a acestor contribuţii: Biserici şi organizaţii diferite au dezvoltat mai multe tipuri de practici, au atras şi acumulat expertiză din mai multe surse şi au promovat valori organizaţionale diverse în diferite arii ale sectorului social.
În al patrulea rând, comunităţile religioase se implică din ce în ce mai mult în construcţia şi reforma politicilor publice. Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor urmează practica europeană în domeniu şi recunoaşte nevoia consultării între stat şi culte în toate domeniile de legislaţie în care acestea au interese comune.
Pe baza acestor prevederi legale, care le permit cultelor religioase să acţioneze ca actori ai societăţii civile, cultele religioase se implică din ce în ce mai mult în acţiuni de advocacy şi lobby pentru promovarea unor elemente specifice ale politicilor publice.
Consiliul Consultativ al Cultelor din România, organism creat în 2013, reuneşte reprezentanţi ai majorităţii cultelor religioase din România şi formulează poziţii comune pe teme de interes public.
Cred că evenimentul care debutează astăzi la Palatul Patriarhiei va duce la o mai bună cunoaştere a modelului românesc de relaţii stat-culte la nivel european şi totodată va constitui o platformă de dialog benefică schimbului de expertiză în domeniu. Vă felicit şi vă doresc mult succes!

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 693, Ultimul acces: 2026-09-27 13:23:59

Timp total: 0.04s...

[]:1