INTERVIU EXCLUSIV | Arhiepiscopul Pimen la împlinirea vârstei de 90 de ani

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

INTERVIU EXCLUSIV | Arhiepiscopul Pimen la împlinirea vârstei de 90 de ani

[2019-08-25]

de Sorin Ioniţe

A învăţat întâi smerenia şi ascultarea, apoi suferinţa şi oprimarea, s-a bucurat mereu de cultura naţională şi de credinţă. A fost de la frate de mănăstire şi monah la profesor, pedagog, apoi stareţ, paroh, muzeograf, dar şi reprezentant al Patriarhiei Române la Ierusalim, exarh, Episcop vicar, apoi Arhiepiscop. Vorbeşte despre horele din satul natal Greabănu ca şi cum ar fi fost ieri, dar înţelege cu înţelepciunea de altădată epoca consumeristă prin care trecem.
Îi are la suflet pe Eminescu, pe Friedrich Wilhelm Foerster, dar şi pe Arhimandritul Nicodim Sachelarie sau pe Patriarhul Iustin Moisescu. Le recomandă tinerilor să crească în biserică şi Bisericii să le fie aproape.
La împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani, Arhiepiscopul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor a fost de acord să pună în faţa celor interesaţi, prin intermediul Basilica.ro, pilda vieţii sale şi experienţa atâtor ani în slujba Bisericii.
I. „Am iubit să fiu ascultător”
Basilica.ro: Părinte Arhiepiscop, vă invităm să vă adresaţi prin intermediul Agenţiei de ştiri Basilica, o echipă de jurnalişti tineri, în mod special tuturor tinerilor români care vor să fie aproape de Hristos, de Biserica Sa, dar nu numai.
Fiecare misiune a avut importanţa ei în formarea Înaltpreasfinţiei Voastre şi probabil slujirea arhierească este cea mai importantă. Care ascultare v-a fost mai de folos? Ce aţi iubit mai mult?
IPS Pimen: Toate ascultările au fost de folos pentru că am învăţat în primul rând smerenia, iar în al doilea rând, cum să fac un lucru pe care nu l-am mai făcut: tăierea voii. În mănăstire nu se poate spune că acest lucru îl iubesc mai mult şi pe acesta vreau să-l fac.
Şi atunci, dacă este să spun ce am iubit mai mult, este că am iubit să fiu ascultător şi să fac lucrul, cum se spune, ca pentru Dumnezeu.
Basilica.ro: Ascultarea deprinsă în mănăstire v-a folosit toată viaţa?
IPS Pimen: Da. Am întrebat cum să fac şi am făcut cum mi s-a spus. Întâi am întrebat. Apoi, dacă am avut o iniţiativă, am prezentat-o şi mi s-a spus să fac cum am propus, sau în alt fel.
Aşa am procedat în primul rând când eram stareţ la Putna, în timpul regimului comunist.
Putna, zonă de frontieră, nu putea veni oricine în această localitate, ci trebuia să aibă un document special. De aceea, trebuia să fiu foarte atent şi pentru a nu greşi aveam nevoie de sfat. Şi atunci, la fiecare două săptămâni, cel mult trei, mergeam la Iaşi, la Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Iustin şi spuneam: a venit cutare, m-a întrebat aceasta şi am răspuns aceasta, sau vreau să fac acest lucru, se poate face aşa sau se poate face aşa.
Mă asculta şi spunea: aşa să faci. Şi după ce spunea cum să fac, atunci îmi dădea, în birou, o coală de hârtie şi un toc şi acolo făceam cererea, cu conţinutul convenit cu Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit, pe care o aproba. Niciodată nu am ieşit din cuvântul Înaltpreasfinţiei Sale, şi l-am avut ca pe unul dintre sfătuitori, mai ales în vremea aceea.
Aşa am crezut că trebuie lucrat: să fiu ascultător.
Sigur, au fost situaţii când nu mi s-a aprobat ceva. Am cerut, de exemplu, să fac gospodăria mai mare şi a spus: Nu, deocamdată! Şi am venit plângând, însă el ştia de ce. Pentru că în vremea aceea trebuia să apară în faţa celor de atunci că mănăstirea este pe terminate, nu înfloritoare. Şi am făcut permanent ascultare.
II. Ghidul care recită Doina
Basilica.ro: Care slujire v-a fost mai de folos?
IPS Pimen: În perioada cât am fost ghid la Mănăstirea Putna, am avut cele mai mari satisfacţii sufleteşti, pentru că acolo trebuia să prezint ceea ce era în muzeu: opere de artă, opere ale credinţei noastre.
Istoria Putnei este istoria neamului nostru românesc.
Şi acolo printre alte spuse ale mele, recitam la fiecare grup şi poezia Doina de Mihai Eminescu, pe care părintele meu duhovnic, Petru Pogonat, o numea o rugăciune românească. Unii se înfricoşau: Cum să poţi spune în vremurile acelea: De la Nistru pân la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a? Şi am spus mai departe, încât cineva a mers la Părintele Stareţ şi i-a spus: «Părinte Stareţ, vom fi arestaţi pentru că Părintele Pimen rosteşte poezia Doina». Şi i-a spus Părintele Stareţ: «Fii pe pace!».
Sigur, acest fapt era cunoscut de toată lumea şi de cei din conducere şi din Securitate şi nimeni, niciodată, nu mi-a spus să n-o mai rostesc. Din contră! Când a fost vizita lui Nicolae Ceauşescu la Mănăstirea Putna, în mai 1966, la împlinirea a 500 de ani de la punerea pietrei de temelie a mănăstirii, după explicaţiile din muzeu, Emil Bodnăraş vine aproape de mine şi-mi şopteşte la ureche: «Spune, părinte, Doina şi dacă ai vreun necaz, vino la mine». Şi mi-a dat cartea de vizită.
Protos. Pimen îi prezintă lui Nicolae Ceauşescu muzeul Mănăstirii Putna în 1966. ©Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor
Şi spuneam despre Eminescu că nu era şovin, ci cu dragoste către toţi oameni, amintindu-le că – se menţionează undeva – Eminescu într-o iarnă se întâlneşte cu un evreu care aproape era gol-goluţ, şi atunci a luat haina de pe el şi i-a dat-o evreului. Şi le mai spuneam turiştilor şi cuvintele lui Eminescu: Să vină străinii în ţară, dar să lucreze cum lucrează şi românii! Acesta este un adevăr.
Iată că vine un diplomat englez însoţit de fiica unui om mare din Comitetul Central şi i-am explicat, dar cu o rezervă, nu cumva să fie un diplomat cehoslovac, mai ales după evenimentele din Cehoslovacia. Şi acea persoană care-l însoţea şi care terminase Facultatea de Istorie, mi-a spus încetişor:
– Nu am ştiut că România se întinde până la Nistru!
– Păi, zic: Aţi făcut istoria.
– Dar ştiţi Dumneavoastră cum este acum în şcoală…
– Dar, zic, părinţii nu v-au spus nimic?
– Păi, ştiţi ce sunt părinţii mei…
Şi sigur am avut aceasta satisfacţie că la Putna fac cunoscută adevărata istorie şi geografie a pământului şi ţării noastre româneşti.
Mă întreabă un bătrân, cadru didactic pensionar, în faţa bustului lui Ştefan cel Mare lucrat de Oscar Hein, slăvitul voievod fiind înfăţişat într-o stare de mare încordare sufletească:
– Mi se pare că Ştefan cel Mare este foarte supărat.
– Zic: Da!
– Dar de ce, Părinte?
– Zic: Dacă Ştefan cel Mare ar vrea să organizeze un drum până la cetăţile de pe malul Nistrului şi e gata să se pornească deodată ar auzi: Măria Ta, ţi-ai luat şi paşaportul? S-ar da jos de pe cal şi s-ar întreba: Cum, să mă duc pe pământul ţării mele cu paşaport?!
La Turnul Eminescu, mă întreabă un student dintr-un grup mare de la Timişoara:
– Mai este pământ în urna în care s-a pus, la Congresul studenţesc din 1871, ţărână adusă din cele patru colţuri ale ţării?
– Zic: Nu, căci după ce în 1918 s-a realizat unitatea naţională, s-a golit urna de pământul pus de studenţi.
– Dar, zice el, să puneţi înapoi părinte.
– Zic: Nu se poate, pentru că, spune Eminescu, din pământul nostru trebuie să luăm, nu să cerem. Păi cum să cer pământ dacă vreau să iau din pământul Moldovei dincolo de Prut?!
Basilica.ro: Mănăstirea Putna a fost mereu cunoscut drept un loc deschis către tineri. Veneau copii la Putna în acea vreme?
IPS Pimen: Da. Se făcea şi catehizare. La muzeu, pe acoperământul de mormânt al lui Ştefan cel Mare se menţionează data morţii şi anii de domnie. Pe piatra de mormânt, lucrată cu 12 ani înainte de moarte – deci Măria Sa şi-a pregătit mormântul din timp – nu s-au mai încrustat aceste date pentru că s-a zis: «Ştefan cel Mare n-a murit, el este viu în inimile noastre».
Şi le spuneam: Cunoaştem multe despre viaţa lui Ştefan cel Mare, nu cunoaştem însă data naşterii, pentru că, în trăirea creştină, data cea mai importantă din viaţa unui om este data morţii, pentru că atunci încheiem bilanţul faptelor noastre. Şi în învăţătura creştină, mai ales prin glasul Sfântului Antonie cel Mare, a gândi la moarte înseamnă nemurire, iar a nu gândi la moarte înseamnă murire.
Dar gândul la moarte este foarte înfricoşător, ca orice frământare a sufletului nostru. Poţi să spui frământarea ta oricărei persoane, însă când spui duhovnicului tău ce ai greşit ca să iei iertare, atunci, sigur, te linişteşti, mai ales când preotul spune: te iert, te dezleg de păcatele tale.
Ca urmare a acestor cuvinte, foarte multe cadre didactice care veneau cu grupurile şi înnoptau în comuna Putna, spuneau: Părinte vrem să ne spovedim. Nu ne-am spovedit de mici copii. Atunci îi spuneam Părintelui Iachint (Unciuleac): Bădie (că era mai mare ca mine) – du-te şi spovedeşte, că rămân să ghidez eu. Aşa se făcea atunci catehizarea.
IPS Pimen slujind Sfânta Liturghie. ©Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor
La copii, în faţa unui manuscris, spuneam: Vedeţi, sunt rânduri drepte, litere frumoase, fără pată de cerneală. Şi ştiţi cu ce se scria atunci? Cu pană de gâscă, dar idei de aur. Astăzi mulţi scriu cu peniţă de aur, dar idei de gâscă.
Mergeam în faţa broderiei Buna vestire. Spuneam: Uite, arhanghelul Gavriil vesteşte Maicii Domnului că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu prin adumbrirea Duhului Sfânt. Maica Domnului n-a înţeles, fiind o taină, o taină venită de la Dumnezeu, a spus: Fie mie după cuvântul tău. Vă place această înfăţişare? Iată ce înseamnă ascultarea de cel mai mare: de Dumnezeu, de părinţi şi la şcoală.
III. „E scris în dosarul meu de la CNSAS”
Basilica.ro: Dacă perioada în care aţi fost ghid la Putna a fost cea care v-a adus cele mai mari bucurii, care perioadă a fost mai dificilă în viaţa Înaltpreasfinţiei Voastre?
IPS Pimen: Tot când am fost stareţ şi ghid la Putna. Pentru că trebuia să ştii ce să vorbeşti, ce să spui fiecăruia care venea la mănăstire şi mai ales celor care veneau pentru muzeu, pentru vizitare.
Putna, fiind zonă de frontieră, era în vizorul Securităţii.
– Şi mi s-a spus: Părinte, dacă semnalaţi un pericol pentru securitatea naţională, să ne înştiinţaţi.
– Şi le-am răspuns: Dacă este vreun pericol pentru securitatea naţională, spun nu dumneavoastră, ci, potrivit rânduielii noastre bisericeşti, spun Patriarhului, iar Patriarhul spune Procurorului General al Statului.
Dar n-am văzut nici o manifestare duşmănoasă, periculoasă, pentru Securitatea Statului. Şi a fost foarte greu…
De exemplu, a venit în perioada aceea la mănăstirile Suceviţa, Voroneţ, Humor şi Moldoviţa un grup de fotografi străini, pentru un album care urma să fie editat în cadrul UNESCO. Au terminat lucrarea şi şi-au manifestat dorinţa să viziteze Putna.
Eu m-am pregătit să-i întâmpin, cu jumătate de ceas mai înainte de ora anunţată; însă, mai înainte cu vreun sfert de oră, vine o persoană pe o motocicletă cu ataş, întoarce în faţa mănăstirii şi pleacă.
Eu eram obligat să iau numărul motocicletei, însă nu am făcut lucrul acesta.
Când am intrat cu delegaţia în pridvorul bisericii pe uşa de sud, pe uşa din nord a intrat şi persoana ce a venit cu motocicleta, şi la unul dintre străini i-a strecurat un plic în buzunar. Eu am observat lucrul acesta, dar am mers înainte şi am explicat la mormânt, la muzeu şi a urmat apoi o trataţie, după cum era rânduiala.
La vreo două ore după ce au plecat, vine informatorul din cadrul partidului şi mă întreabă:
– A fost ceva deosebit?
– Eu zic: Nimic.
– Probabil că nu aţi observat dumneavoastră.
Acel agent al securităţii sigur a fost ascuns undeva şi a văzut, însă fiind şi el român nu a spus: Părinte, de ce minţi? ci a tăcut şi el! Ăştia erau oamenii cu adevărat români în timpul regimului comunist!
Altă dată, m-au pus să-l provoc la discuţii pe un fost funcţionar la ambasada americană, Radu Băncescu. Şi mă tot eschivam, ba că nu l-am întâlnit, ba că era grăbit, ba că ar avea o rezervă faţă de mine.
Şi el aflând, foarte supărat le-a zis: Ce mă tot sâcâiţi!? L-aţi pus pe stareţul de la Putna să mă tragă de limbă! Când au auzit cei de la Securitate, au raportat şi şefului mare de la Bucureşti şi au consemnat despre mine: „A trădat legătura cu noi”! E scris în dosarul meu de la CNSAS.
Când trădezi legătura cu ei urmează un glonţ sau închis. Şi un an de zile au insistat la părintele Mitropolit să fiu mutat de acolo şi el tot întreba: Dar ce-a făcut? Şi ei nu spuneau că nu le-am dat informaţii, ci că am avut ieşiri faţă de străini.
Şi, până la urmă, sigur că am plecat, la Văratec, într-o maşină pusă la dispoziţie de ei, cu câteva haine şi cărţi. Nici nu eram sigur că voi ajunge la destinaţie. La Văratec am avut un fel de domiciliu forţat. Şi a venit cineva şi mi-a spus: Nu ai voie să ai legătură cu nimeni; doar la biserică şi la camera unde eşti găzduit. Eu am spus: Dacă sunt aşa periculos, atunci puneţi-mi cătuşele pe mână! Şi am plecat din faţa lui.
Nu a fost uşor în acele vremuri.
IV. Satul de altădată
Basilica.ro: Haideţi să ne întoarcem la satul copilăriei Înaltpreasfinţiei Voastre. Cum erau oamenii în acea vreme?
IPS Pimen: Oamenii erau foarte harnici. În cursul săptămânii, toată lumea era la lucru; după ora opt, dacă mergeai prin sat, nu vedeai decât câte un copil sau un bătrân. În rest toţi ceilalţi erau la lucru la vie, la livadă, la câmp, la cosit ş.a. Iar duminica, la biserică. Asta era!
La şcoală, obligatoriu trebuia să ştim 10 cântece patriotice pe de rost. Sâmbăta aducea preotul covata cu colivă şi traista cu colaci, ne înfruptam şi noi, şi apoi mergeam la cei săraci cu pachete (colivă şi colac). Iarna ne organizam să mergem la câte un bătrân, cu un braţ de lemne sau la deszăpezit, iar primăvara pentru a pune în grădină.
Niciodată nu se lua să se mănânce din pom, sau din vie sau să se guste miere, înainte de a fi duse la biserică. Oamenii erau cu multă credinţă şi se ajutorau unii cu alţii. Se sfătuiau unii cu alţii.
Femeile erau îndrumate de preotească, mai ales cele tinere. Era această preocupare ca să înveţe ce trebuie să facă o creştină ca să păstreze credinţa şi unitatea familiei.
La sărbătorile de iarnă, când se mergea cu plugul, copiii mergeam cu două zile înainte, însă în ajunul Anului Nou mergeau numai flăcăii. Se făcea listă la primărie şi se desemnau doi responsabili. Nu aveau voie să bea sau să facă glume nepotrivite, căci erau trimişi acasă.
A doua zi de Paşti se făcea horă, după Vecernie, venea preotul cu câţiva consilieri şi aşa începea hora. La horă fata stătea cu mama la cerdac, în braţele ei, iar flăcăul o cerea pe fiică de la mamă la dans. Se făceau şi baluri, care ţineau până la 12, 12 jumătate, iar banii se încasau în folosul obştesc. Şi acolo trebuia să fie un consilier şi de obicei acolo era tata.
Aceasta era rânduiala. Totul era cuviincios.
Cele mai frumoase zile erau la culesul viilor. Acolo se ajutau ca şi la culesul porumbului. Venea car după car! Când mergeau vitele la păscut, se umplea drumul. Într-un sat de vreo 120 de familii a venit colectivizarea. Mai multe vite erau în satul nostru înainte de colectivizare decât la colectiv, în şapte sate. Aşa era! Oameni harnici!
Le plăcea munca şi să facă lucrul aşa cum trebuie, cu multă înţelegere între ei.
V. Copilăria azi
Basilica.ro: Ce credeţi despre faptul că astăzi copiii sunt cu telefonul mobil sau tableta în mâini de la vârstă fragedă? Le foloseşte? Mai există azi copilărie la fel de frumoasă?
IPS Pimen: Nu! Pentru că astăzi copiii au altă orientare, şi în şcoală şi în viaţa de familie. Copiii nu mai sunt puşi să muncească în gospodăria familiei potrivit cu vârsta lor. Nu mai au posibilitatea de a vorbi, de a mângâia, de a paşte un animal.
IPS Pimen alături de doi copii îmbrăcaţi în port popular. ©Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor
Viaţa la ţară este vie, este în deplină desfăşurare: când fată oaia şi este ger mare mielul este adus în casă. Păşteam vitele în vacanţa mare şi mai ales duminica mă sculam de noapte le duceam unde era iarba bună ca la ora opt să fiu la biserică să citesc psalmii Utreniei.
Acasă aveam un miel care se obişnuise cu noi, şi noi cu el. Într-o zi deodată mielul vine în braţele mele. Mă uit ce să fie, şi văd lupul, nu departe. Vitele le păşteam printre păpuşoaie, cu troscot, mohor. Când întindea vita să ia o frunză, puneam mâna pe bot şi spuneam: nu e voie! Şi nu lua!
Pentru a arăta cum să ocrotim animalele, în cartea de citire de clasa a doua era o lecţie: Doi copii pe marginea drumului văd o broască şi se sfătuiesc cum să o omoare. Dar iată că vine un măgar şi, când ajunge în dreptul broaştei, o ocoleşte. Şi au înţeles copii: dacă măgarul ocroteşte broasca noi de ce să o omorâm?
Ce educaţie era în şcoală!
Dacă citim vechile manuale, firul călăuzitor este educaţia şi instrucţia, ceea ce astăzi este mai puţin. Copiii trebuie îndrumaţi ca să ia contact cu viaţa aceasta de la ţară.
Am fost găzduit în Austria la un silvicultor într-o gospodărie. Acolo avea animale, toate într-un spaţiu adecvat. Şi aici veneau în mod special elevi pentru a vedea aceste animale.
Informaţiile de astăzi sunt seci, pentru că sunt cu scopul de a dirija spre alte sectoare de activitate şi nu mai simt bucuria pe care o simţeau ceilalţi. Aceşti tineri trebuie să aibă pagini cu conţinut educativ nu numai informativ.
Basilica.ro: Tehnologia ne aduce, e drept, şi facilităţi, dar ne acaparează în prezent viaţa. Tinerii sunt mereu în spaţiul online. Biserica trebuie să fie prezentă acolo. Care ar fi avantajele şi dezavantajele acestei prezenţe?
IPS Pimen: Minusurile sunt foarte mari, pentru că trăim într-o epocă materialistă. Este o epocă pur materialistă, care urmăreşte informarea nu educarea. De aceea Biserica trebuie să se implice pentru înduhovnicirea lumii de astăzi şi mai ales a tineretului. Şi aşa cum pomul mai întâi în pepinieră se formează, la fel şi omul. Tânărul, copilul trebuie adus la Biserică pentru că aici se formează; învaţă cele ale vieţii, învaţă să fie conştiincios.
Tinerii creştini trebuie să călătorească pe marea vieţii în corabie bine închegată, adică în Biserică; să cerceteze Biserica şi să citească pagini de zidire sufletească. Nu este uşor.
Criza aceasta a fost resimţită în primul rând de Biserica Romano-Catolică în anii ‘60, când s-a înlocuit dictonul: Lumea în Biserică, cu Biserica în lume.
Părintele Patriarh Daniel a înţeles aceste vremuri şi de aceea Biserica merge astăzi mai mult în lume, prin întâlnirile acestea, conferinţe, simpozioane, însă să nu se uite de cercetarea Bisericii.
Totul cu bună cumpănire.
IPS Pimen alături de Mitropolitul Daniel, actualul Patriarh al României, şi de alţi clerici. ©Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor
Acest lucru ne este arătat şi de întâmplarea aceasta:
Un tânăr merge la părintele Stăniloae şi-i spune: Părinte, sunt foarte tulburat de multe nedumeriri. Vă rog lămuriţi-mă! Iar părintele îi spune: Mergi în biserică şi stai câteva momente. La fel a doua zi, însă a treia zi tânărul a spus: Părinte, am înţeles! Iată limpezirea gândurilor. Pentru că, de piatră să fii, şi tot înţelegi mesajul credinţei noastre.
Zice proverbul: Nu e greu să trăieşti, e greu să cumpăneşti. Nu contează atât de mult ce spui, ci cum spui. Deci trebuie să fim în mijlocul societăţii cu mijloacele care sunt acceptate. Aşa cum spun mulţi, un medicament care este amar este îmbrăcat în ceva dulce, la fel şi aici Biserica trebuie să vină cu ceva care nu provoacă repulsie.
VI. Mentori: de la părinţi la sfinţi
Basilica.ro: Înaltpreasfinţia Voastră, care v-au fost mentorii în viaţă, ce modele aţi avut?
IPS Pimen: Multe şi prea multe. Prima dată au fost părinţii. Puţine cuvinte spuneau.
Apoi a fost învăţătoarea de la clasele I-IV, ca o mamă.
Sigur rolul principal l-a avut apoi părintele Nicodim Sachelarie. Am primit cartea lui, Îndrumarea vieţii. Acolo am citit despre viaţa monahală. Nu ştiam ce înseamnă călugăria, însă ştiam că este o viaţă mai aspră. Citind la strană Psalmii Utreniei am văzut şi rânduiala Miezonopticii, şi am copiat-o pe un caiet, citind-o singur la miez de noapte în camera mea. Am purtat corespondenţă cu părintele Nicodim Sachelarie cât eram la liceu.
Toamna, mama a descoperit scrisoarea şi a rămas aşa îngândurată.
Mai târziu părintele Nicodim m-a povăţuit şi prin viu grai. După ce am intrat în monahism la mănăstirea Neamţ şi am fost hirotonit, părintele Nicodim mi-a spus: „Să nu cazi din har”!
Alături de părintele Nicodim a fost şi părintele stareţ Melchisedec Dumitriu. Acesta m-a primit ca frate de mănăstire şi elev la Seminar. El mă chema de două ori pe săptămână şi mă povăţuia spre cele bune. Uneori parcă el se spovedea mie: Eu sunt păcătos, tu însă să nu faci aşa!
Părintele Petru Pogonat a fost un alt mare mentor al meu. Când am plecat la Mănăstirea Putna mi-a spus: când vorbeşti cu bătrâni să vorbeşti puţin căci ai ce învăţa de la ei, şi am văzut acest lucru în diferite situaţii câtă dreptate a avut.
Ajuns stareţ la Putna, Părintele Mitropolit Iustin a fost cel care m-a sfătuit mereu. Spunea: Fii cuminte! Şi era destul.
Am învăţat de la el cum vorbea cu autorităţile, cu cuvinte măsurate. Era foarte deschis! Stătea şi asculta şi mai spunea ceva pe scurt, deci cu multă răbdare. Avea o intuiţie cu privire la ceea ce urmează să se întâmple.
Când au desfiinţat mănăstirile ne chemau la Iaşi cei din Departamentul Cultelor să aplicăm decretul. Mitropolitul îi întreba: Cine va îngriji monumentele? Veţi vedea! Şi pleca. Au ajuns apoi la vorba mitropolitului.
De multe ori stătea la masă cu cei ce-l spionau, dar ştia cum să le vorbească.
IPS Pimen alături de Patriarhul Teoctist. ©Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor
Apoi a fost Preafericitul Părinte Teoctist. Acesta mi-a spus: Fă ce ştii că trebuie făcut pe teren! Eu însă îi spuneam mereu ce fac. Şi el era cu mult tact: A venit odată Preşedintele Departamentului Cultelor, Roşianu, supărat de numărul mare de călugări tineri din mănăstiri, iar Mitropolitul i-a spus: Staţi liniştit! Acum îi vezi, mâine nu mai sunt, căci pleacă. Nu le convine. Aşa a potolit lucrurile de multe ori, uneori chiar şi cu cei de la Securitate care făceau diferite presiuni.
Uneori mă încerca să vadă cum reacţionez. Dar era bun pedagog şi am învăţat multe de la el.
Basilica.ro: Înaltpreasfinţia Voastră, aveţi evlavie mai mare pentru anumiţi sfinţi?
IPS Pimen: Pentru mine, toţi sfinţii sunt valoroşi. Sigur, Sfinţii Ierarhi Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Cuviosul Pimen rămân cei mai gustaţi de popor. De aceea am publicat mai multe broşuri pentru credincioşi cu extrase din cuvintele lor.
VII. Pentru tineri, mai ales Eminescu!
IPS Pimen: Care este cel mai de preţ lucru pentru un tânăr, pentru formarea sa spirituală?
IPS Pimen: Aşa cum am spus: să cerceteze biserica cât mai des, să citească din literatura patristică şi a marilor clasici români şi străini.
Să citească cu multă atenţie cartea marelui pedagog Foerster, Îndrumarea Vieţii, unde se arată cum se dezvoltă şi se întăreşte caracterul şi se dau şi multe sfaturi pentru viaţa duhovnicească.
IPS Pimen. ©Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor
Desigur şi cartea Părintelui Nicodim Sachelarie, Îndrumarea vieţii, însă aceasta vorbeşte mai mult din perspectiva religioasă. Mai sunt şi alte lucrări, unele tipărite la noi, ca Tinerii pe marea vieţii sau altele care se adresează frământărilor specifice tinerilor astăzi.
Dar mai ales opera lui Mihai Eminescu care, în cuvinte foarte frumoase şi pline de înţelepciune, cuprinde toate laturile vieţii omului care vrea să fie om de caracter!
Mihai Eminescu de mic a fost crescut de bunicul său care a fost cântăreţ bisericesc şi mi-l imaginez alături de bunicul la strană. Aşa cred că s-a format el. Aici este temelia culturii lui: în biserică. Dacă tinerii noştri ar citi cu luare aminte ar înţelege mai mult şi din viaţa lumii, ar înţelege cum să deosebească binele de rău şi să urmeze binele.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 648, Ultimul acces: 2026-09-28 00:37:14

Timp total: 0.04s...

[]:1