Duminica a IV-a din Timpul de peste an

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0,31s...

Ştiri şi Evenimente

Duminica a IV-a din Timpul de peste an

[2007-01-26]

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -
Lectura I (Ier 1,4-5.17-19)
Chemarea lui Ieremia ca să fie profet în Israel are loc într-un moment tragic, mai exact când începe declinul lui Iuda. Profetul are misiunea ingrată de face acuze poporului care trăieşte într-o decădere morală şi religioasă deosebită, fapt pentru care viaţa profetului va fi o continuă luptă cu puternicii Israelului. Versetele 4 şi urm. ni-l prezintă pe omul Ieremia care este ales şi destinat la o misiune precisă, aceea de a fi profet pentru popoare. Iar dacă pentru misiunea aceasta Dumnezeu îi cere profetului curaj (v. 17), acelaşi Dumnezeu asigură alesului său susţinerea şi certitudinea de a rezista minciunilor şi suferinţelor prin forţa prezenţei Sale (v. 19). Domnul îi cere lui Ieremia ascultare deplină, disponibilitate şi intimitate cu El; altfel profetul va fi expus la umiliri şi temeri în faţa oamenilor.
Vocaţia profetului Ieremia, spre deosebire de cea a lui Isaia sau Ezechiel, prezintă unele elemente specifice, cum ar fi faptul că este destinat la o misiune mare încă din sânul mamei sale, chiar dacă acest lucru va înflori pe parcursul întregii sale vieţi. Această soartă comportă o constantă şi o progresivă intimitate cu Dumnezeu, lucru care aduce cu sine momente, în sine, tragice, ce-i vor da posibilitatea să se abandoneze Domnului chemării sale, ca şi persecuţii din partea oamenilor. Forţa chemării profetului, în ciuda ambientului ostil şi al abandonării, va sta numai în promisiunea lu Dumnezeu: Eu sunt cu tine pentru a te salva (v. 19).
Lectura a II-a (1Cor 12,31-13,13)
Comunitatea din Corint a fost pentru Paul motiv de multe griji/îngrijorări. Însă motivaţia care a stat la baza activităţilor Apostolului de educare şi formare a membrilor comunităţii creştine, - plecând de la problemele concrete ale vieţii pe care Paul trebuie să le abordeze - se poate rezuma într-un cuvânt: el a fost pentru toţi un mărturisitor al iubirii lui Cristos faţă de toţi. Iar corintenilor, care tind la carismele cele mai vizibile şi dătătoare de faimă umană, Paul le răspunde provocându-i (arătându-le) să urmeze calea cea mai bună, aceea a carismei celei mai mari, iubirea (agape).
Elementul cel mai incisiv al acestui imn paulin al iubirii stă în relativizarea oricărei forme de ascetism sau metodă spirituală - lucruri bune şi valabile. Paul, cu acest text, ne conduce la esenţa mesajului creştin, care este porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Această cale este unica în stare să ghideze omenirea să înveţe şi să instaureze civilizaţia iubirii fără margini. Creştinul care se simte chemat la această misiune şi trăieşte această iubire are carisma cea mai mare, care conduce la dobândirea vieţii adevărate, depline (In 10,10), deci la experienţa/experimentarea lui Dumnezeu-iubire. Această iubire este un dar care întrece orice alt dar sau carismă. Iar Paul clarifică în textul nostru ceea ce el înţelege prin iubire: nu eros-ul, adică iubirea posesivă, ci agape, caritas, adică iubirea care se dăruieşte, care nu-şi aparţine.
Evanghelia (Lc 4,21-30)
Suntem în faţa discursului programatic pe care Isus îl pronunţă după modelul marilor profeţi ai lui Israel: Astăzi s-a împlinit această Scriptură pe care voi aţi auzit-o cu urechile voastre (v. 21). Atunci când Isus proclamă că astăzi se împlineşte Scriptura, de fapt anunţă că se concretizează mântuirea definitivă, în care El se revelează ca şi Acela în care se împlinesc toate profeţiile făcute conform voinţei şi planului lui Dumnezeu. Cuvântul de eliberare, de mântuire pe care Isus îl revelează nu trezeşte entuziasm, ci scepticism şi chiar refuz, opoziţie din partea consătenilor săi. Ei ar fi vrut nu o veste a unei eliberări şi o chemare de convertire la o viaţă nouă, ci să vadă dovezi concrete ale puterii lui Isus: ar fi vrut să vadă minuni sau semne extraordinare.
Isus răspunde alor săi, care îl recunosc ca şi fiul lui Iosif, prin exemplul vechilor profeţi: aşa cum lui Ilie şi lui Elizeu nu le-a fost dat să facă fapte măreţe în mijlocul consătenilor lor, tot astfel nici Isus nu împlineşte pentru compatrioţii săi nici o minune, nici un semn ieşit din comun. Adevărul pe care Isus îl anunţă este un altul: a aduce eliberarea prizonierilor, vestea cea bună celor săraci şi prigoniţi, lucru care culminează în dăruirea întregii sale vieţi, din iubire, pentru toată omenirea. Isus nu caută propriile interese omeneşti, aşa cum deseori fac oamenii, ci El caută - în misiunea sa - să aducă, să dăruiască omului adevărata libertate şi, mai ales, să-l dăruiască pe Duhul dătător de viaţă, care-şi are izvorul în Dumnezeu.
în calendarul bizantin
Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameşului şi Fariseului)
Lecturi: Luca 18,10-14, 2Timotei 3,10-15
vezi pagina acestei sărbători pe www.predici.cnet.ro
tipăreşte toate predicile pentru această sărbătoare
Luca 18,10-14
Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.
Vameşul şi fariseul
IPS Andrei Rymarenko
Vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18,13).
Involuntar, gândul ne duce la Evanghelia de săptămâna trecută. Era vorba de asemenea despre un vameş - Zaheu. Am văzut cum Domnul i-a schimbat sufletul. Am văzut cum, după o viaţă întreagă în păcat, s-a pocăit; şi cum a fost gata să dea jumătate din averea sa săracilor, şi să dea înapoi împătrit tuturor celor pe care i-a nedreptăţit. Şi fără îndoială a făcut acest lucru. Involuntar, Zaheu şi vameşul din Evanghelia de astăzi se contopesc într-o singură imagine, într-o singură persoană. În fond, amândoi erau vameşi, oameni păcătoşi, şi amândoi s-au pocăit. Dacă acceptăm că Evanghelia de astăzi este continuarea Evangheliei de duminica trecută, că vameşul de astăzi, bătându-şi pieptul, este cu adevărat Zaheu, cel puţin din punct de vedere psihologic, atunci ni se va dezvălui un mare adevăr, o mare lecţie în viaţa celui care se pocăieşte. Vedeţi, noi toţi trebuie să ne pocăim.
Toată nedreptatea pe care a făcut-o Zaheu, a făcut-o pentru câştig, pentru a domina. Şi atunci când această dominaţie a avut loc, şi el se considera un om puternic - chiar în acel moment a venit Adevărul lui Dumnezeu. Adevărul lui Dumnezeu ne spune că dacă o persoană stă în pântecele mamei timp de nouă luni, stă apoi în pântecele pământului, dacă este în putere, optzeci de ani, ceea ce este peste aceştia fiind osteneală şi durere (Psalmul 89,10). Şi în final, prin moarte omul trece pentru totdeauna în pântecele vieţii veşnice.
Zaheu a văzut acum toate acestea: a înţeles toată nebunia lui, drumul lui greşit în viaţă. Şi atunci a început să caute o cale de scăpare. În această stare se afla el când a trecut Cristos pe acolo. Pentru el, acesta era un rabin. Nu putea să meargă pur şi simplu la El, şi nici nu dorea. Mai întâi a dorit să afle ce fel de rabin era. Vedem sicomorul şi apoi îl vedem în sicomor pe Zaheu, pe acest om care era practic un demnitar al poporului evreu. Şi vedem mulţimea. Să ne imaginăm prin ce trecea acest om mândru. Însă Cristos s-a apropiat şi a spus: Astăzi vom fi împreună, voi intra în casa ta. Şi când Cristos a fost în casa lui, El i-a revelat acea putere care i-a umplut imediat inima. Atunci Zaheu i-a spus: Dau averea mea săracilor, şi celui pe care l-am înşelat îi dau înapoi împătrit (cf. Luca 19,1-10). Şi a făcut toate acestea.
Dar ce se întâmplă acum? Stă în templu şi îşi bate pieptul, spunând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului! Împreună cu el se mai află cineva în templu, poate egalul său în societate - un fariseu. El stă acolo şi, în contrast cu el, cu totală satisfacţie spune: Am făcut totul, am făcut asta şi asta, am... De ce nu a spus vameşul: Şi eu am făcut aceasta. Am dat jumătate din averea mea. La cutare i-am dat înapoi împătrit. De ce nu a spus aceasta? Dimpotrivă, el a spus: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!
Ideea este că Domnul l-a înzestrat cu un dar - i-a deschis inima. Dar când şi-a reluat viaţa activă, s-a întâmplat o tragedie: obişnuinţa... obişnuinţa. Omul lui interior era sclavul obişnuinţei; şi această obişnuinţă era o forţă teribilă. Involuntar, au apărut gânduri de zgârcenie şi setea de a câştiga tot mai mult. Privirile lui se aflau sub ispita care venea din gânduri. Inima care a fost eliberată de Cristos a redevenit deodată murdară. Şi el a simţit toate acestea. Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului! Ce să facă?
Astăzi Biserica ne aduce în faţă toată forţa acestui moment psihologic, toată forţa acestei întrebări: ce trebuie să facem? Şi cu o forţă similară, ne dă răspunsul la această întrebare prin învăţăturile Sfinţilor Părinţi. De fapt Sfinţii noştri Părinţi ne arată cu exactitate ce se petrecea în sufletul vameşului. Deoarece conştiinţa lui era acum liberă, eliberată de Cristos, inima lui era deschisă, avea pace în inima lui. Voinţa lui era de asemenea liberă, şi libertatea era în Dumnezeu. Însă distanţa dintre inimă şi Dumnezeu este păcatul. Şi iată că vameşului i s-a întâmplat să îi apară umbre în inimă, şi a început să strige după ajutorul Domnului.
Cum vin aceste umbre? Ne explică Episcopul Teofan Pustnicul într-una dintre scrisorile sale. Gândul vine, şi dacă nu pune stăpânire pe sentimentele inimii, atunci încă nu este păcat. Vine şi, aşa cum zăpada de astăzi mâine se topeşte, nici el nu va mai exista, şi inima rămâne curată. Şi chiar dacă gândul pune stăpânire pe inimă, şi intră în inimă - nici atunci nu este încă o nenorocire; mai există un moment în care poţi striga: Doamne, fii milostiv mie!, şi inima va fi curată. Dar când gândul a intrat deja în inimă, şi când ai spus deja: Doresc, atunci apare umbra. Prin simplul fapt că a intrat umbra, are loc acceptarea şi acţiunea. Atunci vine căderea. Gândul a devenit acţiune, şi s-a produs căderea. Şi odată ce ai căzut din punct de vedere spiritual, păcatul a intrat în inimă, o faptă a fost realizată, persoana s-a îndepărtat de Dumnezeu şi a început să sufere, aşa cum se întâmplă în cazul unui om care a căzut fizic. Ştim ce mare tragedie o reprezintă suferinţa spirituală. Mândria, lăcomia, ambiţia, toate felurile de pofte îl macină pe om şi îl chinuie. Inima unui astfel de om se împietreşte.
Acest lucru s-a întâmplat după ce Zaheu vameşul şi-a recunoscut păcatul şi s-a căit. Cristos i-a iertat păcatul. Conştiinţa lui a devenit liberă. Însă acum trebuia să se întoarcă la munca lui, la viaţa lui; şi atunci au apărut gândurile, şi din gânduri s-au născut sentimentele. Ce să facă? El a strigat: Doamne, fii milostiv mie, păcătosului; nu lăsa să se întâmple acest lucru. Şi Domnul a dat Harul ca acest lucru să nu se întâmple, şi l-a salvat pe păcătos. Ce trebuie să facem noi pentru a primi acest Har? Este nevoie de un exerciţiu activ al voinţei. Duminica următoare Sfânta Biserică ne va învăţa cum să îl dobândim.

pr. Eduard Patraşcu

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 1010, Ultimul acces: 2026-05-20 14:52:28

Timp total: 0,32s...

[]:1