Biserica Ortodoxă contribuie la atenuarea crizei satului românesc – Victor Opaschi[2019-10-07]de Sorin IoniţeVictor Opaschi a apreciat luni modul în care Biserica Ortodoxă Română contribuie la atenuarea crizei satului românesc. Secretarul de Stat pentru Culte a spus în deschiderea Simpozionului Naţional de Teologie că „astăzi, când lumea se află într-o profundă criză socială, ecologică, dar şi spirituală, Biserica Ortodoxă, cultele din România şi din Europa şi-au asumat mari responsabilităţi în domeniul educaţiei, în domeniul social şi filantropic, dar şi în cel cultural şi chiar, după cum o arată exemplul Sanctităţii Sale Bartolomeu al Constantinopolului în cel al ecologiei”. Victor Opaschi a spus că există chiar la nivelul Europei „o mişcare de revalorizare a satului, a modurilor de viaţă mai apropiate de ritmurile naturii, mai puţin poluate şi care pot să asigure omenirii un viitor mai sigur, mai sănătos”. Alocuţiunea Secretarului de Stat pentru Culte: Preafericirea Voastră, Onorat auditoriu, Vă mulţumesc pentru invitaţia de a participa la acest simpozion organizat de Patriarhia Română şi dedicat efortului prin care care Biserica Ortodoxă Română contribuie la atenuarea crizei satului românesc. Este o temă pe cât de actuală, pe atât de complexă. O dată în plus, Biserica Ortodoxă Română îşi demonstrează interesul şi disponibilitatea de a contribui la soluţionarea crizelor multiple prin care trece societatea românească. Apreciez în mod deosebit faptul că manifestările organizate de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi dedicate satului românesc nu se rezumă doar la celebrarea idealizată a satului românesc, cu întreaga sa bogăţie spirituală, ci vizează mai ales abordarea problemelor prezentului. Această viziune ne face să înţelegem faptul că trecutul, prezentul şi viitorul sunt legate cu nenumărate fire unul de celălalt. Pentru a răspunde problemelor prezentului, este important să ne uităm la moştenirea trecutului, unde găsim deopotrivă lecţii importante cu privire la ceea ce trebuie îndreptat şi totodată posibile soluţii pentru rezolvarea sau diminuarea dificultăţilor actuale. Satul românesc este matricea spirituală a poporului român. Este locul în care s-a format şi s-a consolidat identitatea lui naţională, spirituală, etosul, tot ceea ce alcătuieşte unicitatea neamului românesc. S-au spus pe bună dreptate şi se vor spune multe astăzi despre dimensiunea inefabilă a spiritului românesc, născut la sat, crescut în tinda bisericii şi înflorit în modernitate prin realizarea marilor idealuri naţionale. Patrimoniul nostru spiritual şi material – concretizat în tradiţii, obiceiuri, meşteşuguri vechi şi moduri de viaţă mai bine rânduite – constituie un important material de reflecţie cu privire la prezent şi la viitor. El se cere păstrat şi celebrat ca parte a memoriei noastre indestructibile. Dar acest patrimoniu trebuie actualizat, înnoit, îmbogăţit. Ştim cu toţii de ce renaştere şi nouă recunoaştere se bucură astăzi vechile tradiţii şi meşteşuguri, vechile tehnici şi percepţii asupra materiei cu care meşterii populari lucrează. În epoca vitezei, a comunicării instantanee, a ritmului infernal al vieţii urbane, europenii de astăzi îşi caută adeseori refugiul în modul de viaţă arhaic, mai aşezat, în învăţarea meşteşugurilor străvechi în care munca are un sens şi lasă loc meditaţiei spirituale, imaginaţiei creatoare, inventivităţii şi, mai ales, îi lasă timpul să se ocupe de aspiraţiile spirituale pe care postmodernitatea le sufocase în el. Biserica noastră, prin parohii, prin mănăstiri şi eparhii poate încuraja renaşterea acestor meşteşuguri şi tehnici străvechi, alături de păstrarea obiceiurilor populare de tot felul. Şi o face în mod natural, aşa cum a făcut-o de-a lungul istoriei. Păstrătoare firească a patrimoniului spiritual şi al identităţii româneşti, Biserica, prin preoţii şi ierarhii ei, ştie să scoată la lumină vechi practici, vechi meserii, vechi obiceiuri. De la pictura pe sticlă la ţesăturile populare, de la dansurile şi muzica populară la meşteşugul prelucrării lemnului. Există nenumărate proiecte în acest sens mai ales dedicate transmiterii acestor obiceiuri către copii şi tineri – speranţa noastră pentru viitor. Cercuri de lucru, tabere, ateliere – toate aceste activităţi nu sunt doar o formă de entertainment cultural, ci o modalitate discretă şi eficientă de a scoate la iveală şi a perpetua un patrimoniu care altminteri s-ar putea pierde. Vedem reînviind, într-o dimensiune modernă, vechi practici precum cultivarea şi folosirea plantelor medicinale ca plante de leac – mănăstiri ca Dragomirna sau Nera, aşa cum sunt ,,herboseriile” medievale de pe lângă ,,bolniţele” mănăstireşti o făceau cândva, fiind dovada vie că acest meşteşug este încă necesar şi folositor omului modern. Toate aceste activităţi implică, într-un fel sau altul, comunităţile locale şi funcţionează discret, dar eficient, ca modele pentru dezvoltarea lor. Desigur, satul românesc de astăzi nu mai seamănă cu satul ideal, bine rostuit, organizat în jurul Bisericii, la care se raportează memoria noastră colectivă. Ţăranul român a suferit o dublă dezrădăcinare: sistematizarea satelor din perioada comunistă a rupt o mare parte a populaţiei de originile sale şi a dus la devalorizarea moştenirii rurale ca una a celor „rămaşi în urmă”, refractari la modernizare, „înapoiaţi”. „Ţăran” a devenit prea adesea la oraş un termen peiorativ. Confruntat cu dificultăţile tranziţiei şi cu criza economică şi socială, satul românesc, marginalizat, lipsit prea multă vreme de infrastructura necesară unei vieţi decente, s-a depopulat grav. Sute de mii de români, mai ales din sate, au plecat peste hotare în speranţa unei vieţi mai bune, lăsând în urmă familii rupte, case pustii şi o funciară lipsă de încredere în posibilităţile unei vieţi demne în satul nostru. Biserica a continuat să fie în tot acest timp alături de cei rămaşi, ca dătătoare de speranţă, dar şi ca una dintre puţinele instituţii capabile să aducă mângâiere, ajutor şi încurajare. Multe parohii au transformat prin proiectele lor viaţa comunităţilor în care funcţionează, făcând din sate obişnuite ori chiar quasi-abandonate centre de întrajutorare, de dezvoltare a vieţii comunitare, a vieţii culturale – mă gândesc la centrul social de la Valea Plopului şi Valea Screzii, parohia şi aşezămintele social-filantropice de la Hârja din Bacău ori la iniţiativele Fundaţiei Sfântu Sava de la Buzău. Un semn de încredere în satul românesc îl constituie, cred, şi programul „Nici un sat fără biserică” lansat în urmă cu mai mulţi ani la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Acest program este un deziderat pe termen lung al Bisericii Ortodoxe Române de a fi, pretutindeni, foarte aproape de credincioşii săi. El este menit să asigure dezvoltarea vieţii spirituale a românilor din toate colţurile ţării şi reprezintă speranţa, dar şi convingerea că satul românesc are nevoie de Biserică. Satul are nevoie de spiritualitate, nu merită şi nu trebuie abandonat depopulării, dezorientării, lipsei de perspectivă. Aşa cum am afirmat-o în nenumărate rânduri, fiecare biserică construită reprezintă o şansă pentru comunitate: acolo unde există biserică, unde oamenii participă împreună la liturghie, la pomeniri, la cateheze, se strâng legăturile comunitare, oamenii să se cunosc mai bine, colaborează, se preţuiesc şi se ajută mai mult. Viaţa spirituală comună se traduce într-o mai profundă solidaritate socială. Pe lângă aceste activităţi dezvoltate în sate, eparhiile, parohiile şi mănăstirile dezvoltă şi un mare număr de proiecte pentru sate. Amintesc aici programul „Sănătate pentru sate”, realizat de Biserica Ortodoxă Română în parteneriat cu Ministerul Sănătăţii, program de care au beneficiat peste 8000 de persoane. Astfel de programe sunt o dovadă în plus a faptului că, acolo unde Biserica şi statul cooperează, lucrurile funcţionează. Biserica, fiind mereu prezentă în comunitate, este capabilă să recunoască nevoile locale specifice, iar intervenţia în colaborare cu statul, permite rezolvarea unor probleme, satisfacerea unor nevoi, remedierea unor disfuncţionalităţi. Nu trebuie să uităm fondurile pe care Biserica Ortodoxă le redirecţionează spre parohiile sărace şi, prin aceasta, vine în acelaşi timp în întâmpinarea nevoilor spirituale – şi nu numai – ale credincioşilor din zonele defavorizate. De asemenea, încurajarea parteneriatelor, a înfrăţirilor dintre parohiile urbane şi cele rurale poate permite atât venirea în întâmpinarea unor nevoi imediate ale credincioşilor din parohiile rurale, şi, în mod remarcabil, contribuie la dezvoltarea solidarităţii între mediul rural şi cel urban. O iniţiativă deosebit de importantă într-o societate postmodernă marcată din ce în ce mai mult de alienare şi de fragmentarea socială. Onorat auditoriu, Astăzi, când lumea se află într-o profundă criză socială, ecologică, dar şi spirituală, Biserica Ortodoxă, cultele din România şi din Europa şi-au asumat mari responsabilităţi în domeniul educaţiei, în domeniul social şi filantropic, dar şi în cel cultural. Chiar, după cum o arată exemplul Sanctităţii Sale Bartolomeu al Constantinopolului în cel al ecologiei. Întrucât statele nu pot răspunde singure acestei crize sistemice, Bisericile europene au luat asupra lor o parte din această sarcină. Iar parte a acestei misiuni de speranţă a Bisericilor o constituie responsabilitatea faţă de soarta naturii, dar şi a satului, a mediului rural în general. Există astăzi în Europa o mişcare de revalorizare a satului, a modurilor de viaţă mai apropiate de ritmurile naturii, mai puţin poluate şi care pot să asigure omenirii un viitor mai sigur, mai sănătos. În acest context, este important ca, depăşind barierele sărăciei, Bisericile, împreună cu ceilalţi actori ai societăţii civile, dar şi cu statele, să coopereze pentru a încuraja dezvoltarea durabilă a mediului rural. Este necesară dezvoltarea mijloacelor pentru a face mediul rural mai atractiv pentru tineri, pentru a-i face să îşi investească speranţele şi energia în posibilitatea unei vieţi demne. Se impune dezvoltarea conştiinţei ecologice, a agriculturii naturale, a vechilor meşteşuguri, toate, putând aduce o contribuţie în acest sens. Frumuseţea „spaţiului infinit ondulat” a „plaiurilor mioritice” ar trebui dublată de conştiinţa că acestea pot fi cadrul unei vieţi materiale şi spirituale împlinite. Parohiile, prin activitatea preoţilor şi a celorlalţi slujitori bisericeşti pot fi, adevăraţi catalizatori ai solidarităţilor comunitare. Ele sunt capabile să mobilizeze resurse, să faciliteze solidarizarea între mediul rural şi cel urban, să creeze proiecte locale de mai multe tipuri: de educaţie (afterschool, tabere), filantropice (medierea ajutorării persoanelor şi familiilor defavorizate), spirituale (asistenţă spirituală şi consiliere), culturale (păstrarea, cultivarea şi promovarea tradiţiilor şi a identităţii naţionale), ecologic-comunitare (activităţi de curăţare a mediului înconjurător, încurajarea reflecţiei responsabile asupra exploatării durabile a resurselor naturale). Parohiile, mănăstirile şi asociaţiile bisericeşti care activează în mediul rural pot fi, şi în multe cazuri sunt, adevărate modele de bune practici de dezvoltare locală durabilă. Şi eparhiile dezvoltă o serie de proiecte cu impact local, dar pot avea un rol important în activităţi de informare şi advocacy, de difuzare a expertizei în domeniu, de încurajare şi facilitare a cooperării cu autorităţile locale şi centrale şi a accesării de fonduri naţionale şi europene pentru diferitele proiecte. Este important ca aceste activităţi să se poată organiza cu sprijinul sau în cooperare cu autorităţile locale şi centrale. Cei care am urmărit mai îndeaproape activităţile cultelor ştim foarte bine că în Bisericile din România au apărut şi funcţionează o sumedenie de proiecte în acest sens, fie ele formale sau informale. Am avut prilejul să cunosc şi să văd personal cum se desfăşoară multe dintre aceste proiecte ale cultelor din România. Secretariatul de Stat pentru Culte a reuşit, în limitele bugetului său, să sprijine câteva astfel de iniţiative. Aş dori să felicit în mod deosebit pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel pentru faptul că nu se mulţumeşte doar să încurajeze aceste proiecte, ci să le pună în aplicare. Preafericirea Sa se străduieşte să le facă cunoscute şi să atragă mereu atenţia publicului asupra necesităţii dezvoltării interesului pentru acest domeniu. Conferinţa de faţă, organizată în cadrul Anului omagial al satului românesc iniţiat de Patriarhia Română este un exemplu în acest sens. Părinte Patriarh, Vă felicit pentru modul în care, sub arhipăstorirea Preafericirii Voastre, Biserica Ortodoxă Română se implică nu doar în celebrarea istoriei şi a memoriei româneşti, ci şi în edificarea viitorului nostru comun ca Naţiune Europeană care ştie să-şi valorifice Tradiţiile şi Patrimoniul. Sursa: www.Basilica.ro Contor Accesări: 684, Ultimul acces: 2026-09-30 09:37:04
|
Timp total: 0.04s...
[]:1