Papa Francisc: Domnul ne cheamă să venim la El şi să ne încredem în El - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

Papa Francisc: Domnul ne cheamă să venim la El şi să ne încredem în El

[2020-03-27]
Vineri, 27 martie 2020, înaintea Pieţei San Pietro goale şi în care ploua puternic, Papa Francisc a rostit o meditaţie, a ţinut o adoraţie euharistică şi a dat binecuvântarea extraordinară Urbi et Orbi, rugându-se pentru întreaga lume în acest timp al pandemiei de coronavirus care a ucis peste 25.000 de persoane. Ora sfântă celebrată în 27 martie a inclus o lectură din Evanghelie şi o meditaţie a Papei Francisc, care a vorbit despre credinţă şi încredere în Dumnezeu într-un timp în care oamenii se tem pentru vieţile lor, aşa cum s-au temut discipolii când barca lor a fost prinsă într-o furtună violentă (cf. Marcu 4,35-41).

„Avem o ancoră: prin crucea Lui am fost mântuiţi. Avem o cârmă: prin crucea Lui am fost răscumpăraţi. Avem o speranţă: prin crucea Lui am fost vindecaţi şi îmbrăţişaţi, pentru ca nimeni şi nimic să nu ne despartă de iubirea Sa mântuitoare”, a spus Sfântul Părinte. A îmbrăţişa crucea lui Cristos „înseamnă a găsi curajul de a îmbrăţişa toate contrarietăţile timpului prezent, abandonând pentru un moment goana noastră după atotputernicie şi avuţie, pentru a da spaţiu creativităţii pe care numai Duhul Sfânt o poate trezi… Să-l îmbrăţişăm pe Domnul pentru a îmbrăţişa speranţa: iată puterea credinţei, care eliberează de teamă şi dă speranţă.”
Papa Francisc a ţinut adoraţia euharistică la un altar amplasat sub portic, în faţa Bazilicii San Pietro. S-a aflat acolo şi un crucifix miraculos până la care Papa a făcut un pelerinaj în ziua 15 martie, pentru a se ruga pentru încetarea pandemiei de coronavirus. Crucifixul, care se află în mod obişnuit în biserica San Marcello al Corso, a fost venerat ca miraculos de către locuitorii Romei după ce a fost singurul obiect religios care a scăpat din incendiul ce a distrus complet biserica în 23 mai 1519. A fost de asemenea adusă în Piaţa San Pietro, pentru venerare în timpul rugăciunii, icoana bizantină a Fecioarei Maria ca Salus Populi Romani.
La încheierea adoraţiei euharistice, Papa Francisc a dat o binecuvântare extraordinară Urbi et Orbi şi a dat binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament, în timp ce sunau clopotele Bazilicii şi sirenele maşinilor de salvare. În meditaţia sa, Papa Francisc ne-a încredinţat pe toţi Domnului prin mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, „dintre aceste colonade care îmbrăţişează Roma şi lumea”. „Doamne, binecuvântează omenirea, dă sănătate trupurilor şi mângâiere inimilor. Ne ceri să nu ne temem. Dar credinţa noastră este slabă şi suntem cuprinşi de teamă. Însă Tu, Doamne, nu ne lăsa în voia furtunii.”
Sfântul Părinte a arătat că în Evanghelie, discipolii se tem de furtună, dar Cristos doarme în barcă. Discipolilor le-a lipsit credinţa nu pentru că au încetat să creadă în Cristos, ci pentru că credeau că Lui nu îi pasă ce se întâmplă cu ei: „Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?” „Când discutăm între noi, în familiile noastre, unul dintre lucrurile care ne doare cel mai mult e când auzim că ni se spune: ‘Nu-ţi pasă de mine?’ Este o frază care răneşte şi stârneşte furtuni în inimă. Probabil că l-a tulburat şi pe Isus. Pentru că nimănui nu îi pasă mai mult de noi decât Lui. De fapt, o dată chemat, îi salvează pe discipolii Săi descurajaţi.”
Furtuna, ca aceea prin care trece astăzi omenirea, „demască vulnerabilitatea noastră şi lasă descoperite certitudinile false şi inutile cu care ne-am întocmit agendele, proiectele noastre, obişnuinţele şi priorităţile noastre. Ne dovedeşte cum am lăsat să adoarmă şi să ne părăsească ceea ce alimentează, susţine şi fortifică viaţa noastră şi comunitatea noastră. Furtuna scoate la suprafaţă toate propunerile prin care am ‘ambalat’ şi uitat ceea ce a însufleţit spiritul popoarelor noastre… Odată cu furtuna s-a şters şi machiajul acelor stereotipuri cu care acopeream ‘ego-urile’ noastre, mereu preocupaţi de propria imagine; şi a rămas descoperită, din nou, acea (binecuvântată) apartenenţă comună de la care nu ne putem sustrage: apartenenţa ca fraţi.”
Cuvintele Papei s-au transformat în rugăciune, ca un fel de răspuns la întrebarea lui Isus: „De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?” „Doamne, în această seară, Cuvântul Tău ne impresionează şi ne priveşte, pe toţi. În această lume a noastră, pe care o iubeşti mai mult decât o iubim noi, am mers cu toată viteza înainte, simţindu-ne puternici şi capabili de orice. Avizi de câştig, ne-am lăsat absorbiţi de lucruri şi distraşi de grabă. Nu ne-am oprit în faţa apelurilor Tale, nu ne-am trezit în faţa războaielor şi a nedreptăţilor planetare, nu am ascultat glasul celor săraci, al planetei noastre grav bolnave. Am continuat fără teamă, crezând că vom rămâne mereu sănătoşi într-o lume bolnavă. Acum, în timp ce suntem pe o mare agitată, te implorăm: ‘Trezeşte-te, Doamne!'”
„Doamne, ne adresezi un apel, un apel la credinţă. Care nu înseamnă doar să credem că Tu exişti, ci să venim la Tine şi să ne încredem în Tine… Ne chemi să primim acest timp de încercare ca pe un timp de alegere. Nu este timpul judecăţii Tale, ci al judecăţii noastre: timpul de a alege ce contează şi ce este trecător, de a separa ceea ce este necesar de ceea ce nu este necesar. Este timpul de a restabili traseul vieţii noastre către tine, Doamne, şi către ceilalţi. Şi putem privi la numeroşii tovarăşi de drum exemplari, care, la teamă, au răspuns cu darul propriei vieţi. Este puterea lucrătoare a Duhului Sfânt revărsată şi plămădită în dăruiri curajoase şi generoase”, a spus Papa, amintindu-i pe cei care „scriu astăzi evenimentele decisive ale istoriei noastre: medici, infirmieri şi infirmiere, angajaţi din supermarket-uri, agenţi de poliţie, îngrijitori, transportatori, forţe de ordine, voluntari, preoţi, persoane consacrate şi mulţi alţii care au înţeles că nimeni nu se salvează singur.”
„În faţa suferinţei, unde se măsoară adevăratul stadiu de dezvoltare a popoarelor noastre, descoperim rugăciunea sacerdotală a lui Isus: ‘Ca toţi să fie una’ (Ioan 17,21). Cât de mulţi sunt cei care practică în fiecare zi răbdarea şi răspândesc speranţă, având grijă să nu semene panică, ci co-responsabilitate. Cât de mulţi taţi, mame, bunici şi bunice, profesori îi învaţă pe copiii noştri, cu gesturi mărunte şi cotidiene, cum să înfrunte şi să traverseze o criză, readaptând obişnuinţe, îmbărbătând şi încurajând rugăciunea. Cât de multe persoane se roagă, oferă şi mijlocesc pentru binele tuturor. Rugăciunea şi slujirea tăcută: sunt armele noastre învingătoare.”
Sfântul Părinte ne-a îndemnat „să îl invităm pe Isus în bărcile vieţilor noastre. Să îi încredinţăm temerile noastre, pentru ca El să le risipească. Asemenea discipolilor, vom experimenta că, alături de El la bord, nu naufragiem. Pentru că aceasta este puterea lui Dumnezeu: să îndrepte spre bine tot ceea ce ni se întâmplă, chiar şi lucrurile urâte. El aduce seninul în furtunile vieţilor noastre, pentru că împreună cu Dumnezeu viaţa nu piere niciodată. În mijlocul izolării în care suferim din pricina lipsei de afecţiune şi a întâlnirilor, experimentând lipsa multor lucruri, să ascultăm din nou mesajul care ne salvează: Isus a înviat şi trăieşte împreună cu noi. Domnul ne cere de pe crucea Sa să regăsim viaţa care ne aşteaptă, să privim spre cei care ne solicită, să recunoaştem şi să sporim harul care sălăşluieşte în noi. Să nu stingem fitilul fumegând (cf. Isaia 42,3), care nu se îmbolnăveşte niciodată, ci să-l lăsăm să reaprindă speranţa.”

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 832, Ultimul acces: 2026-09-23 22:41:09