Apariţie editorială: Biserica şi şcoala[2020-05-07]Aş dori să vă prezint astăzi o nouă carte apărută la Editura Sapientia. Este vorba de „Biserica şi şcoala”, din istoria învăţământului catolic în România. Acest volum oferă publicului larg rezultatul cercetărilor istorice realizate de Dănuţ Doboş, pr. Petru Ciobanu şi, de pie memorie, pr. Iosif Gabor, şi urma să fie prezentat la Bucureşti cu ocazia aniversării înfiinţării Arhidiecezei de Bucureşti, 27 aprilie 1883. Într-adevăr, cu această ocazie era pregătit şi un simpozion în cadrul căruia să fie evidenţiată implicarea Bisericii Catolice din România în educarea copiilor şi tinerilor, prin înfiinţarea şi susţinerea şcolilor catolice. Din păcate, situaţia de urgenţă în care ne aflăm, din cauza corona-virusului, nu a permis ţinerea acestui simpozion. Totuşi, aş dori în cele ce urmează să vă prezint câteva aspecte pe care eu le consider valoroase şi fac atractivă lectura acestei cărţi.Mai întâi tema: „Biserica şi şcoala”. Trăim un timp când accesul în biserici şi şcoli este oprit de pericolul pandemiei. Cred că această lipsă a frecventării bisericilor şi a şcolilor ne ajută să înţelegem mai bine importanţa lor pentru viaţa noastră umană şi creştină. De această importanţă au fost convinşi şi păstorii Bisericii Roman-Catolice din Dieceza de Iaşi şi Arhidieceza de Bucureşti, care s-au străduit să le ofere credincioşilor, pe lângă educaţia religioasă din biserici, şi o educaţie culturală în şcolile pe care le-au înfiinţat în vremuri grele şi cu mari eforturi. Pentru noi, cei de astăzi, care ne bucurăm de roadele muncii lor, este o datorie de conştiinţă să cunoaştem cine au fost şi cum au reuşit să dezvolte operele sociale, caritative şi educative pe aceste meleaguri. De aceea, consider că trebuie să apreciem efortul făcut de cei trei cercetători, autori ai acestui volum, pentru a ne pune la dispoziţie informaţii despre şcolile înfiinţate pe teritoriul Diecezei de Iaşi şi al Arhidiecezei de Bucureşti, la care se adaugă şi cele aflate acum pe teritoriul Diecezei de Chişinău (Republica Moldova). Dr. Dănuţ Doboş, membru al Departamentului de Cercetare Istorică „Anton Durcovici” al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, este cunoscut cititorilor noştri prin numeroasele lucrări istorice publicate, dar şi recunoscut pentru tenacitatea şi competenţa muncii sale de istoric. Cât priveşte cercetarea operelor sociale dezvoltate în Dieceza de Iaşi, Doboş publicase deja un volum în anul 2002 (Biserica şi şcoala, Presa Bună). Însă în volumul de faţă a extins cercetarea şi la Arhidieceza de Bucureşti, date fiind strânsele relaţii dintre cele două dieceze romano-catolice. Pr. dr. Petru Ciobanu, este un astru apărut recent pe bolta cercetării istorice catolice din România şi Republica Moldova, el fiind preot al Diecezei de Chişinău şi de câteva luni promovat doctor în istorie al Universităţii din Chişinău. Prin studiul său ne aduce la lumină operele sociale dezvoltate de Biserica Romano-Catolică în Moldova dintre Prut şi Nistru. Pr. Iosif Gabor, trecut la Domnul în anul 1988, a fost un ilustru continuator al istoricilor din perioada dintre cele două războaie mondiale care s-au aplecat asupra trecutului Bisericii Catolice în România: Carol Auner, Ioan Ferenţ, Ioan Mărtinaş. Deşi arestat şi apoi mereu supravegheat de Securitate, el a dăruit timp din viaţa sa pentru a cerceta arhivele bisericeşti şi statale. Rezultatele cercetării sale sunt adunate în peste o sută de volume, pe care, el din modestie, dar şi precauţie, nu a voit să le publice în timpul vieţii sale. În volumul de faţă este publicat studiul său despre istoria Seminarului „Sfântul Duh” şi a şcolilor catolice din Bucureşti. Aşadar, cartea „Biserica şi şcoala”, din istoria învăţământului catolic în România, urma să fie prezentată cu ocazia împlinirii a 137 de ani de la înfiinţarea Arhidiecezei de Bucureşti (1883), 204 ani de la deschiderea primei şcoli catolice în Bucureşti (1816) şi a 150 de ani de la înfiinţarea Seminarului arhidiecezan „Sfântul Duh” din Bucureşti (1870). ÎPS Aurel Percă, Arhiepiscop mitropolit de Bucureşti, în prefaţa cărţii, consideră acest volum drept un „omagiu adus preoţilor călugări redemptorişti – care, cu două veacuri în urmă, au pus în Bucureşti bazele unui sistem şcolar catolic, continuat şi dezvoltat apoi de preoţii pasionişti, iar în secolul al XX-lea, de cei indigeni, diecezani -, precum şi preoţilor franciscani conventuali care au avut o contribuţie similară în Moldova”. Dorinţa autorului, dr. Dănuţ Doboş, a fost să arate importanţa şcolilor catolice pentru dezvoltarea învăţământului românesc modern. Historia magistra vitae, istoria este învăţătoarea vieţii. Astfel, dacă privim în istoria principatelor româneşti Moldova şi Valahia, observăm că prima şcoală înfiinţată la Iaşi a fost în anul 1700, sub conducerea călugărilor iezuiţi, ea dăinuind până la desfiinţarea ordinului în 1773. La Bucureşti, prima şcoală catolică a fost deschisă în anul 1816. În sprijinul păstorilor acestor două dieceze romano-catolice, pentru susţinerea şi dezvoltarea şcolilor catolice, au venit diferite ordine călugăreşti, dintre care amintim: Societatea lui Isus, Fraţii Minori Conventuali, Pasioniştii, Redemptoriştii, Damele Engleze (actuala Congregatio Jesu), Notre Dame de Sion şi Fraţii Şcolilor Creştine. În studiul său, autorul ilustrează, cu o bogăţie de informaţii, dezvoltarea învăţământului catolic în ambele dieceze, prezentând, pe baza documentelor de arhivă, numeroasele şcoli construite şi la care aveau acces nu doar copiii şi tinerii catolici, ci şi ortodocşi, protestanţi, evrei ş.a. Deci şcolile erau deschise tuturor şi ofereau educaţie de înaltă calitate, după modelul occidental, de unde proveneau respectivele congregaţii călugăreşti. Sigur, autorul notează şi încercările, conflictele, piedicile peste care au trebuit să treacă şcolile catolice în acest timp. Un punct de apogeu pe care l-a atins învăţământul catolic în România a fost înfiinţarea celor două seminarii pentru formarea preoţilor în Arhidieceza de Bucureşti (1870) şi Dieceza de Iaşi (1886). Eforturile depuse de păstorii ambelor dieceze, pentru deschiderea acestor seminarii care au contribuit la formarea unui cler indigen, sunt bine documentate de pr. Iosif Gabor, pentru Bucureşti, şi Dănuţ Doboş, pentru Iaşi. Cercetarea istoricilor noştri cu privire la învăţământul catolic în cele două dieceze se opreşte la anul 1948, când regimul comunist instaurat în România a închis şcolile catolice şi a interzis congregaţiile călugăreşti. Ce-ar fi fost cu învăţământul catolic în România dacă nu venea acest regim? Ne putem doar imagina. Oricum, ÎPS Aurel Percă, în prefaţă, speră ca această „lucrare să ofere şi un impuls deosebit în susţinerea eforturilor pe care le face Biserica pentru a-şi revendica dreptul să aibă pe mai departe şcoli proprii în vederea educării tinerelor generaţii”. Fundamentul acestei speranţe se regăseşte în cuvintele pe care preotul Iosif Pal le spunea în 1942: „Dacă Biserica este cel dintâi şi cel mai puternic factor de civilizaţie şi de cultură al unui popor, apoi şcoala, ca fiică a Bisericii, cu tot dreptul îşi revendică locul al doilea. Pe când Biserica formează mintea şi sufletul în cele spirituale, ca să conducă naţiunile la adevărata lor fericire vremelnică şi veşnică, prin cunoaşterea adevărată a fiinţei lor proprii în raport desăvârşit cu Creatorul şi cu aspiraţiile fireşti ale omenirii, şcoala înzestrează mintea cu cunoştinţele pozitive, venind în ajutorul Bisericii spre a completa educaţiunea şi instrucţiunea în cele materiale ale indivizilor, formând caractere bune şi luminate, adică oameni de moravuri bune şi cetăţeni conştiincioşi ai patriei”. (pr. dr. Ştefan Lupu) Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 840, Ultimul acces: 2026-09-25 07:50:26
|
Timp total: 0.04s...
[1]:1