Interviu cu pr. Marius Cerghizan: O Biserică a carităţii (I)

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Interviu cu pr. Marius Cerghizan: O Biserică a carităţii (I)

[2020-07-22]

În contextul unui proiect iniţial de Confederaţia Caritas România, biroul de presă al Eparhiei de Cluj-Gherla a luat un interviu părintelui Marius Cerghizan, coordonatorul proiectului Focus la nivelul acestei Eparhii. Redăm în continuare prima parte a acestui amplu interviu.

– Ce înseamnă Proiect Focus şi cine sunt iniţiatorii acestuia?
– S-a pornit de la cuvintele enciclicei Caritas în Veritate, potrivit căreia «persoanele care lucrează în instituţiile caritative ale Bisericii trebuie să se remarce prin faptul că nu se mulţumesc să execute cu abilitate gestul potrivit la momentul potrivit (…), ci, pe lângă pregătirea profesională, e necesar ca acestea să aibă, de asemenea, şi mai ales, formarea inimii». Iniţiatorul acestui proiect este Confederaţia Caritas România, care a invitat cele mai mari organizaţii catolice din România la o discuţie privind necesitatea dezvoltării unui program de instruire a angajaţilor lor în domeniul doctrinei sociale catolice. În urma acestor discuţii s-a confirmat necesitatea organizării de întâlniri periodice ale lucrătorilor sociali, pentru a discuta despre valorile şi principiile doctrinei sociale a Bisericii Catolice şi mai ales despre modul practic prin care acestea sunt transferate societăţii prin munca caritabilă. Vorbim despre demnitatea şi identitatea noastră, despre solidaritate, subsidiaritate şi despre credinţa în învăţătura socială catolică, ca bază a muncii noastre zilnice, fără a fi conştienţi de ea întotdeauna.
Acest proiect este răspunsul la nevoia identificată de un program pentru a oferi angajaţilor, voluntarilor şi colaboratorilor organizaţiilor catolice un cadru în care să poată dobândi noţiuni de bază despre doctrina socială a Bisericii, despre fundamentele sale în Sfânta Scriptură, precum şi pentru familiarizarea cu temele de bază ale Învăţăturii Bisericii, astfel încât aceştia să poată juca un rol activ în societate şi să devină formatori şi promotori / multiplicatori în comunităţile locale din care fac parte. Din experienţa noastră, ştim că avem nevoie de o pregătire continuă a angajaţilor noştri în domeniu, o actualizare permanentă asupra documentelor Bisericii.
– Care sunt obiectivele acestui proiect dezvoltat de către Caritas România?
– Obiectivele acestui proiect sunt următoarele: promovarea învăţăturii sociale a Bisericii Catolice în rândul angajaţilor, voluntarilor şi colaboratorilor organizaţiilor catolice din România prin formarea abilităţilor de a aplica principiile şi valorile sale în lucrul cu cei săraci şi nevoiaşi; creşterea coeziunii organizaţiilor catolice din România prin crearea unei reţele, schimbul de bune practici şi participarea la cursurile de instruire; dezvoltarea unui program de formare în doctrina socială a Bisericii pentru angajaţi, voluntari şi colaboratori ai organizaţiilor catolice din România pentru a aprofunda valorile şi principiile învăţăturii sociale catolice şi a învăţa cum să le pună în practică în munca de zi cu zi; diseminarea cunoştinţelor şi multiplicarea rezultatelor formării în Doctrina socială a Bisericii Catolice la nivel comunitar; consolidarea cooperării instituţionale între Caritas în România, organizaţiile catolice şi instituţiile bisericeşti care să stabilească teme comune de advocacy şi să influenţeze împreună politicile sociale.
– Puteţi să ne enumeraţi două, trei teme abordate?
– Da, am abordat mai multe teme. S-a vorbit despre principii şi valori în doctrina socială a Bisericii Catolice, despre sărăcie şi diferitele ei forme; despre familie, despre demnitatea şi dimensiunea muncii; despre caritate.
– Care este semnificaţia carităţii în Biserică? Reprezintă ea un stimul de trăire şi reînnoire a vieţii creştine?
– Datorită faptului că suntem implicaţi şi activăm, fiecare după propria chemare, în organizaţii de caritate ale Bisericii Catolice este foarte important să reflectăm asupra carităţii, pornind desigur de la ceea ce Sf. Pavel spunea «credinţa este lucrătoare prin iubire» (Gal 5,6). De la începutul existenţei Bisericii, caritatea izvorăşte din darul dragostei trinitare. Biserica născută din Trinitate este o Biserică a carităţii, care trăieşte din dragoste, pentru a ajunge la Ierusalimul ceresc unde iubirea nu se va sfârşi niciodată.
Suntem ajutaţi să înţelegem semnificaţia fundamentală a carităţii pentru viaţa Bisericii de o reflecţie a Papei emerit Benedict al XI-lea, care, ca tânăr profesor de teologie, scria: «reînnoirea eclezială nu constă într-o cantitate de exerciţii şi instituţii externe, ci într-o apartenenţă unică şi totală lui Isus Cristos. A reînnoi înseamnă a simplifica, nu în sensul de a deveni simpli, ci de a recurge la acea simplitate adevărată care este simplitatea unicului Dumnezeu» (J. Ratzinger, Noul popor al lui Dumnezeu). Aşadar, cine doreşte să reînnoiască viaţa eclezială trebuie să se străduiască să devină simplu, participând la viaţa lui Dumnezeu care este Iubire şi făcând ordine în propria viaţă, dând întâietate carităţii, la şoaptele Spiritului iubirii eterne transmisă de către Fiul, inimii aceluia care crede. Acest lucru va fi posibil dacă cei botezaţi se hrănesc din întâlnirea cu Cristos, pentru că, aşa cum scria Papa Benedict în prima sa enciclică: «la începutul faptului de a fi creştin nu se găseşte o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieţii un orizont nou şi totodată orientarea ei decisivă» (Deus caritas est, nr.1).
La rândul său, Papa Francisc afirmă: «prima motivaţie pentru a evangheliza este iubirea lui Isus pe care am primit-o, experienţa de a fi mântuiţi de El, care ne determină să-L iubim tot mai mult. Însă, ce iubire este aceea care nu simte necesitatea de a vorbi despre persoana iubită, de a o prezenta, de a o face cunoscută? Dacă nu simţim dorinţa intensă de a o comunica, avem nevoie să ne oprim în rugăciune pentru a-i cere Lui să ne fascineze, să ne uimească din nou. Avem nevoie să-L implorăm în fiecare zi, să cerem harul Său ca să deschidă inima noastră rece şi să zdruncine viaţa noastră lâncedă şi superficială» (Evangelii Gaudium, nr. 264). Cine este îndrăgostit de Cristos, trăieşte pentru El şi îl anunţă, dând mărturie a carităţii prin fiecare gest şi cuvânt.
– Aşadar, caritatea conduce la urmarea şi mărturisirea lui Cristos. În ce constă trăirea caritabilă a credinţei?
– Pentru a-l urma pe Cristos, iubirea se învaţă încă din pântecele viu al comunităţii creştine: «iubirea este ‘extaz’, dar extaz ca drum, ca exod permanent din eul închis în sine însuşi spre eliberarea sa în dăruirea de sine» (Deus caritas est, nr. 6). Cine îl primeşte pe Isus Mântuitorul în inima sa, experimentează întâlnirea cu Iubirea care ne face capabili să iubim dincolo de orice oboseală şi de orice rană a sufletului. În felul acesta, iubirea lui Cristos pune întotdeauna în mişcare tinereţea Bisericii, prin elanul activ şi creativ al iubirii dintre oameni: «Iubirea lui Cristos ne constrânge» (2Cor 5,14)».
Exerciţiul umil şi concret al carităţii, de la acţiuni personale la forme organizate – mă refer în special la Asociaţia Caritas, care este organismul pastoral căruia în mod oficial i-a fost încredinţată misiunea de a coordona iniţiativele şi acţiunile caritabile ale comunităţii creştine – ne conferă capacitatea de a anticipa, în prezentul oamenilor, viitorul iubirii veşnice. Cu toţii suntem chemaţi să trăim caritatea faţă de cei cu care Isus se identifică: săracii («am fost flămând şi mi-aţi dat de mâncare, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, dezbrăcat şi m-aţi îmbrăcat»), bolnavii (boli fizice sau psihice: «am fost bolnav şi m-aţi vizitat»), cei din închisoare (de la prizonieri la cei zdrobiţi de încercările vieţii, în special familiile aflate în şomaj, copiii părinţilor aflaţi în dificultate, a celor care nu pot fi eliberaţi din cauza răului săvârşit: «am fost în închisoare şi m-aţi vizitat»).
Pentru a fi izvor de viaţă nouă în Cristos, caritatea trebuie trăită în primul rând la nivel personal şi în relaţiile imediate. Imnul iubirii din prima scrisoare a Sf. Pavel către Corinteni, explică în mod clar: «Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură» (1 Cor 13,4-7).
Voi înşira angajamentele la care suntem invitaţi, pentru ca Biserica să devină, prin trăirea carităţii, chipul Inimii lui Cristos, iubirea întrupată a lui Dumnezeu care pulsează în ea. În primul rând, să ne reamintim faptul că Isus i-a ales mereu pe cei săraci şi s-a aflat în mijlocul lor, chemându-ne să-i iubim (cf. Mt 25,31). La săraci putem vedea «trăsăturile feţei lui Dumnezeu – nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag (cf. Is 53,2)». Prin urmare, săracii au dreptul să fie în centrul atenţiei şi al iubirii noastre, nu-i aşa? Sărăcia, de asemenea este modul de viaţă al lui Isus, care s-a născut sărac, a trăit sărac şi a murit sărac. Prin exemplul Său, cine vrea să îi slujească pe săraci trebuie să fie alături de ei, chiar înainte de a fi pentru ei.
Suntem chemaţi să fim o Biserică săracă şi în slujba celor săraci, neumplută de bibelouri, eliberată de seducţiile bogăţiei şi ale puterii. Prin viaţa Sa, Isus ne invită să trăim sobrietatea, simplitatea, smerenia şi însoţirea celor mai mici în nevoile şi încercările lor. Iubirea care vine de la El şi exemplul pe care ni-l oferă sunt motivaţii ale slujirii noastre faţă de aproapele. Astfel, caritatea trebuie să fie vie şi vizibilă în relaţiile noastre de zi cu zi, ca şi în diferitele forme ale angajamentului nostru faţă de ceilalţi. Trăim practic credinţa noastră, trăim caritatea creştină, doar dacă suntem o Biserică a carităţii, o Biserică pe care Cristos o doreşte: «Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii» (Io 13,35): dacă dăm ascultare celor săraci, celor mici, neputincioşi, tinerilor, celor în vârstă şi familiilor în dificultate, dacă în parohii şi comunităţi cei săraci sunt prezenţi, nu doar ca beneficiari ai diferitelor servicii, ci fac parte activă din viaţa comunităţii.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 545, Ultimul acces: 2026-06-12 14:02:31

Timp total: 0.03s...

[]:1