nstrucţiunea Vaticanului, o alertă pentru ca parohiile să nu devină agenţii de servicii - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri
Ştiri de azi
Ştiri Actuale
Arhivă Ştiri 2026
Arhivă Ştiri 2025
Arhivă Ştiri 2024
Arhivă Ştiri 2023
Arhivă Ştiri 2022
Arhivă Ştiri 2021
Arhivă Ştiri 2020
Arhivă Ştiri 2019
Arhivă Ştiri 2018
Arhivă Ştiri 2017
Arhivă Ştiri 2016
Arhivă Ştiri 2015
Arhivă Ştiri 2014
Arhivă Ştiri 2013
Arhivă Ştiri 2012
Arhivă Ştiri 2011
Arhivă Ştiri 2010
Arhivă Ştiri 2009
Arhivă Ştiri 2008
Arhivă Ştiri 2007
Arhivă Ştiri 2006
Arhivă Ştiri 2005
Top Toate Ştirile
Top Ştiri Actuale
Ştiri necitite
Sugeraţi Ştiri
eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

nstrucţiunea Vaticanului, o alertă pentru ca parohiile să nu devină agenţii de servicii

[2020-07-29]
Cardinalul Beniamino Stella
A trecut o săptămână de la publicarea „Instrucţiunii pentru parohii” redactată de Congregaţia pentru Cler, cu titlul „Convertirea pastorală a comunităţii parohiale în slujba misiunii evanghelizatoare a Bisericii”. Aclamat ca „o revoluţie” în ambiente laice, catalizator al atenţiei mass-media datorită problemei „tarifare” pentru Sacramente şi a laicilor care celebrează căsătorii şi înmormântări, documentul Vaticanului a ajuns sub rafalele criticilor unor Episcopi, în linia întâi fiind cei din Germania. Pentru a înţelege mai bine puncte şi idei din document şi faptul că el nu iese din tradiţia Bisericii, Vatican Insider l-a intervievat pe Cardinalul Beniamino Stella, prefect al Congregaţiei pentru Cler.

– Eminenţă, s-a vorbit despre cotitură şi despre revoluţie legate de această Instrucţiune. Însă în document este specificat faptul că nu există nicio noutate din punct de vedere legislativ. Aşadar, care este cheia de lectură corectă?
– Prin natura sa, o Instrucţiune nu poate produce legi noi, ci ajută la mai buna aplicare a celor existente, încercând să le facă mai clare şi indicând procedurile pentru a le respecta. Ideea documentului se găseşte în titlul său. Este esenţială chemarea la o convertire misionară care să nu fie numai a fiecărui credincios, cleric sau laic, sau a „profesioniştilor” pastoraţiei, ci care să implice în schimb comunitatea parohială ca atare, cu toate componentele sale. Este deci nevoie ca fiecare să redescopere propria vocaţie eclezială şi să se simtă coresponsabil la unica misiune evanghelizatoare, făcându-se disponibil pentru slujirile şi funcţiile care îi corespund în cadrul comunităţii parohiale şi mai ales în domeniul misiunii evanghelizatoare a Bisericii. O Instrucţiune, s-ar putea spune, este asemenea cărturarului din Evanghelie care scoate din tezaurul – teologic, pastoral şi canonic – al Bisericii „lucruri noi şi lucruri vechi” pentru a le traduce în viaţa zilnică a poporului lui Dumnezeu.
– La nivel mediatic, atenţia mare s-a concentrat asupra problemei laicilor care celebrează căsătorii şi înmormântări. Consideraţi reductivă această lectură?
– Permiteţi-mi să spun că da, o consider reductivă şi utilă numai pentru a crea titluri cu efectul atenţiei speciale care a fost acordată temei laicilor în raport cu căsătoriile şi înmormântările. De fapt, este vorba de norme deja existente şi de posibilităţi care, în raport cu căsătoriile, se pot realiza când lipsa de preoţi şi diaconi este de durată, în cadrul unui dialog care implică Episcopul diecezan, Conferinţa Episcopală şi Sfântul Scaun.
– Puteţi explica mai bine acest punct?
– În căsătorie [în ritul latin], celebranţii Sacramentului sunt mirii, în timp ce acela care le cere să îşi manifeste consimţământul – fie el cleric sau laic – îndeplineşte funcţia de „martor calificat” şi primeşte în numele Bisericii „da”-ul mirilor. În acelaşi mod, cu privire la ritul înmormântării, acesta poate avea loc şi fără celebrarea Liturghiei, iar Ritualul Roman prevede care părţi din diferitele rituri pot să fie îndeplinite şi de laici.
– Aşadar, care este mesajul pe care a dorit să îl transmită Congregaţia pentru Cler tratând această tematică?
– Că pentru preoţi, căsătoriile şi înmormântările sunt ocazii de întâlnire cu credincioşii precum şi cu persoanele care în mod obişnuit nu frecventează Biserica, în circumstanţe puternice din punct de vedere emoţional. Faptul că există diferite alternative posibile pentru celebrarea riturilor nu ar trebui să ne facă să cădem într-un funcţionalism dezlipit de experienţa de credinţă a poporului lui Dumnezeu.
– Cu noile indicaţii unii întrevăd riscul ca preoţii să ajungă să fie supraîncărcaţi de administraţie şi birocraţie. Aşa este?
– În realitate este exact opusul şi Instrucţiunea a dorit să ridice şi un semnal de alarmă faţă de o concepţie despre parohie, existentă pe alocuri, ca „agenţie” care oferă servicii de diferite tipuri (sacramentale, cultuale, sociale, caritative) şi nu ca o comunitate misionară, aş spune şi o „familie”, în care fiecare contribuie prin partea sa, în funcţie de vocaţie, carismă, disponibilitate şi competenţă. În această optică, preotul ar trebui să fie ajutat tocmai să nu se piardă în administraţie şi birocraţie, ci să se concentreze mai degrabă asupra priorităţilor slujirii sale – Euharistia, vestirea Cuvântului, direcţiunea spirituală şi Spovada, promovarea carităţii şi apropierea de credincioşi, mai ales de cei mai nevoiaşi – însoţită de ajutorul şi stimulată de exemplul celorlalţi membri ai comunităţii, clerici, consacraţi şi laici. De altfel, este esenţial să amintim că subîmpărţirea de îndatoriri şi slujiri în cadrul comunităţii trebuie să se situeze într-un orizont misionar şi de evanghelizare, în aşa fel încât parohia să nu lucreze numai pentru propria „supravieţuire”, eventual regretând „timpurile frumoase”, ci să fie animată în fiecare membru al său de o dorinţă vie de a-l vesti pe Cristos şi de a-l mărturisi celui care s-a îndepărtat şi celui care nu l-a cunoscut niciodată.
– De ce anume este nevoie pentru a realiza aceasta?
– Ca fiecare credincios să se simtă în mod activ coresponsabil la această misiune, în funcţie de posibilităţile sale concrete. În schimb daţi-mi voie să spun că „vocaţia” spectatorului, eventual polemic şi critic al angajării altuia, cu siguranţă nu vine de la Dumnezeu şi nu contribuie la evanghelizare. Parohia, atât pentru cel care trăieşte în ea ca individ cât şi pentru cei care participă în ea ca membri de asociaţii, mişcări şi grupuri, este un loc de întâlnire cu Domnul, de primire, de experienţe de credinţă trăită, chiar şi cu trudele care se experimentează uneori şi în cele mai bune familii.
– Întărirea rolului parohului, cu indicaţia explicită că trebuie să fie vorba mereu şi numai de un preot, se poate considera un răspuns la anumite cereri reieşite în timpul Sinodului despre Amazonia?
– În mod deosebit, Instrucţiunea a dorit să confirme specificul parohului ca „păstor propriu” al comunităţii, reafirmând centralitatea Euharistiei ca izvor şi culme a vieţii şi a misiunii Bisericii. Ca păstor propriu, dintotdeauna şi prin natura funcţiei sale, parohul poate să fie numai un preot, chemat să îl facă prezent sacramental pe Cristos, în mod special în Euharistie şi în Reconciliere. În acest mod, se evidenţiază trăsătura specifică slujirii sacerdotale care este caritatea pastorală, prin care preotul trăieşte propria paternitate spirituală, făcând o dăruire totală de sine ca părinte pentru Biserică şi pentru comunitatea sa. Aceasta nu înseamnă că parohul trebuie să facă totul singur, fără a-i asculta pe alţii sau fără a le lăsa spaţiu pentru o creativitate şi responsabilitate personală. Însă trebuie acordată atenţie ca să nu se reducă parohia la rangul de „filială” a unei „firme” – în acest caz Dieceza – cu consecinţa de a putea fi „condusă” de oricine, eventual şi de grupuri de „funcţionari” cu diferite competenţe. (material Vatican Insider, tradus de pr. dr. Mihai Pătraşcu pentru infosapientia.ro)

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 595, Ultimul acces: 2026-06-12 03:05:07