După 11 ani în România, pr. Javier Quesada s-a întors în Spania (II)

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0.05s...

Ştiri şi Evenimente

După 11 ani în România, pr. Javier Quesada s-a întors în Spania (II)

[2020-08-01]

pr. Javier Quesada
După 11 ani de activitate pastorală în România, pr. Javier Quesada a primit o nouă misiune din partea Prelaturii Opus Dei şi luni, 27 iulie 2020, s-a întors la Barcelona, în Spania. Înainte de a se întoarce în ţara natală, părintele i-a acordat un interviu Cristinei Grigore, pentru Biroul de Presă al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti. Pr. Javier vorbeşte, în acest dialog, despre activitatea sa şi a Prelaturii în România, şi relatează cu deschidere şi umor experienţe şi amintiri, povesteşte cum a învăţat limba română şi ce îi place din gastronomia românească. Vă oferim acum a doua parte şi ultima a interviului.

– Cum aţi primit vestea numirii pentru România, acum 11 ani?
– Aceasta a fost, într-adevăr, o surpriză foarte mare, pentru că nu m-am gândit niciodată la România. Sigur, ştiam de Hagi – era pe vremea mea la Barça -, dar nu mi-am imaginat că voi ajunge aici. Acum 11 ani erau deja, mai ales la Bucureşti, mai mulţi membri ai Prelaturii, veniţi ca să lucreze, pentru că în 2006 a fost un boom economic şi au început să se dezvolte multe activităţi economice. Ei au început să organizeze diferite activităţi, întâlniri cu prietenii etc. şi s-a decis deschiderea unui Centru aici: atunci s-au căutat laici şi preoţi, şi am fost întrebat şi eu, pentru că nu eşti forţat, eşti liber să decizi.
– Dar nu aveţi ascultare faţă de Prelat sau alt superior?
– Ba da, dar în lucruri obişnuite, când e vorba de un nou loc în apropiere; însă dacă trebuie să schimbi ţara, eşti întrebat dacă eşti de acord. Când m-a întrebat Episcopul am spus că sunt de acord şi am început să învăţ limba română la Barcelona cu o româncă. În Spania sunt mulţi români şi erau uimiţi: dar ce faci în România, nu merge nimeni acolo. Dar a fost o surpriză plăcută când am cunoscut România aşa cum este, pentru că, în primul rând, credinţa pe care am găsit-o este ceva minunat.
– Aceasta v-a impresionat prima dată?
– M-au impresionat multe lucruri: de exemplu maidanezii de la Bucureşti. Când am ajuns era noapte, iar la Băneasa, când am ajuns, mi s-a părut a fi o autogară, şi m-am speriat pentru că era plin de maidanezi; apoi, era foarte multă lume pe stradă, pentru că era caniculă… Era o atmosferă ciudată, dar în acelaşi timp era linişte. În Spania e o problemă siguranţa pe stradă, sunt drogaţi, persoane violente etc., aici nu, toată lumea era paşnică, era linişte, nici maidanezii nu făceau nimic, doar se uitau. De atunci, m-am obişnuit încetul cu încetul, inclusiv cu limba, cu mâncarea.
– Apropo de mâncare: ce fel românesc de mâncare vă place mai mult?
– Nu ştiu ce să spun, nu e că îmi place ceva mai mult… Apreciez sarmalele, dar nu e un fel de mâncare preferat. Poate că ceea ce îmi place mai mult sunt dulciurile – cozonacul, plăcinta, şi deşi nu sunt alcoolic deloc, am apreciat şi palinca, vinul. Îmi place ciorba; cred că este un fel de mâncare sănătos.
– Revenind la începutul misiunii dumneavoastră aici, deşi, aşa cum aţi spus, erau deja în Bucureşti membri ai Prelaturii, totuşi, chiar cu mult înainte, în România era deja cunoscut fondatorul Opus Dei. Erau traduse „Forja”, „Drum” etc.
– A fost ceva foarte interesant această răspândire a mesajului lui, deşi acest mesaj nu are ceva deosebit în sine, pentru că e pur şi simplu o chemare la sfinţenie. Mesajul Operei s-a răspândit foarte mult prin scrierile lui Josemaria Escriva, care a scris mult, dar a publicat foarte puţin, iar aceste texte au fost traduse în timpul comunismului şi nu ştiu cum au ajuns aici, dar au avut un succes extraordinar. La seminarul din Iaşi mulţi preoţi au citit „Drum”, această carte despre viaţa creştină, „Forja”, Brazda”, tradusă de Marina Fara. Era un timp în care nu prea existau cărţi religioase, iar aceste texte s-au răspândit foarte mult, ca o apă pe timp de secetă. Apoi am venit noi, şi s-au întrebat toţi: cine sunt aceştia? Pentru că Prelatura e ceva nou: nu e o congregaţie, nu e o mişcare eclezială, are şi preoţi, dar mai ales laici, şi nu e ceva de tip corporativ, ci ceva mai deschis, obişnuit. Dar are activitate apostolică, la nivel personal, în familie, la locul de muncă etc., şi aceasta merge foarte bine, doar că încet-încet.
– Tocmai, sunteţi de 11 ani în România. Şi mă refer nu numai la dumneavoastră, ci şi la Prelatură. Şi totuşi aţi rămas numai în Bucureşti, nu aţi deschis centre şi în alte părţi ale ţării.
– Activitatea noastră merge într-adevăr bine, doar că noi am făcut un efort uriaş pentru a deschide aceste două Centre la Bucureşti: avem un Cămin pentru studente – Campusul universitar Timona -, şi un Cămin pentru studenţi – Campusul universitar Stejarul. Mergem şi în alte oraşe, de exemplu la Târgovişte, ajutăm preoţii în parohiile din Bucureşti şi din apropiere, mergem şi la Bacău pentru reculegeri cu laicii, dar sunt activităţi sporadice. Acum trebuie să dezvoltăm ceea ce am început.
– În afara acestor cămine studenţeşti, ce altă activitate mai desfăşuraţi la Bucureşti?
– Eu am lucrat şi în comunitatea catolică de limbă spaniolă, pentru a ajuta Arhidieceza: pr. Cristinel Ţâmpu nu mai putea, iar Arhiepiscopul Ioan Robu ne-a cerut să îl înlocuim pe pr. Cristinel şi m-a numit pe mine capelan. În plus, Prelatura îi ajută foarte mult pe preoţii din Arhidieceză, iar acest lucru nu prea este vizibil: scurte reculegeri sau scurte întâlniri de însoţire spirituală. Apoi fiecare membru face apostolat acolo unde este, la locul de muncă, în familie.
– Sunt şi români, printre membrii Prelaturii, sau numai străini?
– Sunt şi români.
– În căminele dumneavoastră studenţeşti, tinerii au un program aparte, nu?
– Studenţii sunt din alte oraşe, majoritatea sunt ortodocşi, iar noi le oferim şi un program cultural, spiritual, un sprijin pentru studiu – au un mentor -, apoi este o atmosferă frumoasă, liniştită, dar este şi libertate.
– Dar care este diferenţa dintre un cămin al dumneavoastră şi un alt cămin studenţesc?
– Este spiritul creştin, ocazia de a practica virtuţile creştine, de a oferi mesajul creştin, prin meditaţia săptămânală, Sfânta Liturghie zilnică, prin exemplul personal, prin prezenţa Preasfântului Sacrament în Capelă. E o atmosferă de familie, de încredere, de colaborare, solidaritate.
– Aţi avut tineri care, de exemplu, erau străini de cele religioase şi care, locuind la căminul dumneavoastră, s-au apropiat de Dumnezeu?
– Da, unii mai mult, alţii mai puţin; oricum, prin exemplul celor de lângă ei se schimbă.
– Şi experienţa cu comunitatea spaniolă, cum a fost?
– A fost ceva foarte frumos, pentru că fiind spaniol am putut să împărtăşesc multe lucruri cu membrii comunităţii. Eu m-am obişnuit cu limba română, dar faptul că puteam vorbi limba spaniolă era ca şi cum mă întorceam puţin în Spania. Şi aşa e şi pentru cei care participă la comunitate, şi care provin de circa 20 de ţări din Europa, America Latină, Statele Unite etc. Pentru ei, comunitatea e o ocazie de a se regăsi în afara ţării lor şi acum face parte din viaţa lor de aici. Unii se îndepărtaseră de Biserică, dar această ocazie de a se întâlni cu alţii de aceeaşi limbă, din aceeaşi ţară, i-a apropiat nu doar între ei ci şi de Biserică, de Dumnezeu.
– Am observat că în fiecare an aveţi Prima Sfântă Împărtăşanie în comunitate.
– Mulţi au copii şi i-au adus la pregătire pentru Prima Împărtăşanie. Dar sunt şi adulţi care au primit Mirul. S-au căsătorit mulţi, pentru că erau căsătoriţi doar civil. Tot mai mulţi vin la Sfânta Liturghie în fiecare duminică.
– Deci legătura cu rădăcinile lor, nevoia lor de a socializa cu alte persoane care vorbesc aceeaşi limbă i-a adus mai aproape de Dumnezeu?
– Da. Mulţi au venit pentru că am făcut Paella: e un fel de mâncare spaniolă şi avem mai mulţi spanioli aici care fac o Paella foarte bună. Şi când am făcut Paella au venit mulţi spanioli. La fel cu argentinienii: am făcut Asado, un fel de grătar, şi au venit mulţi argentinieni. Aproape niciunul nu venea la biserică, dar ne-am întâlnit acolo, am intrat în vorbă. „Cine eşti? Ce faci?” „Sunt preot.” Apoi venezuelenii au făcut Arepa, au gătit şi mexicanii.
– Aceste întâlniri le faceţi de obicei la Mănăstirea carmelitanilor de la Snagov.
– Am fost în mai multe locuri, dar acolo ne-am simţit mereu bine şi ne-am întors de multe ori. Am folosit aceste întâlniri şi pentru acţiuni de caritate, pentru că aceste persoane sunt foarte înclinate spre caritate. La început, în comunitate nu aveam tineri, dar când am mers să ajutăm copiii de la Periş, am pornit cu activităţi de voluntariat. Erau 65 de copii la Periş şi la început am mers cu o tânără argentiniană, studentă la medicină, şi cu un italian, tot student la medicină. Ei au adus colegi de la medicină – ortodocşi, musulmani etc. – şi mergeau zeci de studenţi în voluntariat: ei s-au simţit foarte bine, iar copiii erau, bineînţeles, foarte mulţumiţi. Aceasta a fost foarte frumos. Apoi am organizat concerte, cu un argentinian care cântă la chitară şi care a ţinut multe concerte de caritate. Am ajutat nu numai la Periş ci şi pe fraţii marişti, fraţii misionari ai carităţii, de la Chitila, iar aceste activităţi ne-au unit foarte mult.
– Dar Asociaţia Cammino cum aţi ajuns să o înfiinţaţi?
– Asociaţia Cammino a fost o altă minune căzută din cer. Eu făcusem Cammino de Santiago pornind din România, dar am fost la Santiago cu mult timp înainte, când eram student la farmacie: la Ziua Mondială a Tineretului din 1989, cu Papa Ioan Paul al II-lea – o experienţă incredibilă, pentru că erau persoane din toată lumea. Atunci a început să se marcheze drumul cu săgeţi galbene, să se vorbească mai mult despre Cammino de Santiago; a fost un elan istoric. Dar era atât de multă lume încât atunci am rămas în Piaţă şi nu am reuşit să intru în Catedrală, şi am rămas cu această dorinţă de a intra în Catedrală şi de a-l îmbrăţişa pe Sfântul Iacob, acea statuie care e îmbrăţişată de toţi pelerinii. Am venit în România şi mă tot gândeam să merg la Santiago. Am vorbit cu câţiva preoţi şi am mers, pe drumul din Spania, mai întâi cu pr. Marian Blaj şi pr. Petru Tamaş, iar trei ani mai târziu cu pr. Marian Blaj şi p. Gabriel Popa. A fost o experienţă de neuitat, foarte frumoasă, şi cu roade spirituale personale, ca un fel de reculegere.
Apoi am vorbit cu un profesor de literatură, de la Santiago, membru al Prelaturii, care este unul dintre pionierii actualului Cammino de Santiago şi care a participat la marcarea drumului din Spania, prin anii ’80. El avea experienţă şi mi-a spus: Puteţi face ceva în România, un grup, creaţi un blog şi veţi vedea că se va aduna lumea; înfiinţaţi o asociaţie. M-am întors în România şi am văzut că, într-adevăr, erau multe persoane care făcuseră Cammino şi îşi doreau să îl promoveze şi aici. M-am interesat şi acum circa 4 ani am înfiinţat Asociaţia împreună cu alţi prieteni pelerini ortodocşi: un vecin de-al meu, profesor de geografie, care a făcut de vreo 15 ori Cammino de Santiago, soţia lui, o altă pelerină şi alţi prieteni, şi chiar aşa am numit-o: „Prietenii Cammino de Santiago”.
După un an de zile am organizat o conferinţă culturală la Institutul Cervantes, a început să vină mai multă lume, s-a lansat ideea de a semnaliza şi Cammino în ţară, am făcut un studiu istoric şi am găsit multe elemente istorice autentice, legate de Sfântul Iacob şi Cammino. Am trasat un prim drum, de la Iaşi la Braşov, prin Bacău, şi am semnalizat deja 60 de km. Pentru mine a fost o experienţă interesantă, pentru că în Moldova am văzut sute de persoane la Liturghie, chiar la 7 dimineaţa, seara sute de copii. Iar peisajul este, într-adevăr, minunat: merită!
– Prima bornă aţi pus-o anul trecut.
– Prima bornă a fost amplasată la Iaşi. Profitând de vizita Papei, am scris Nunţiaturii, iar Nunţiul a cerut Sfântului Scaun să fie inclusă în program binecuvântarea acestei borne de către Papa Francisc. Sfântul Scaun a acceptat, iar eu am fost martor la acest eveniment, chiar dacă eram la o distanţă de 10 m: când a ieşit Papa din Catedrală, PS Petru Gherghel i-a amintit şi a binecuvântat-o, împreună cu statuia Mântuitorului care este amplasată temporar acolo. Aceasta era prima bornă, cu kilometrul 4500 până la Santiago de Compostela. Acum avem acorduri cu Consiliul Judeţean Iaşi, Consiliul Judeţean Neamţ, Consiliul Judeţean Bacău pentru a semnaliza tot traseul, pentru a pune panouri: ne-au sprijinit şi ne-au finanţat puţin; avem şi primul albergue, la Câmpulung, şi am primit sprijin şi din partea Regiunii Galicia, din Spania.
– Cu ce gând vă întoarceţi în Spania, după experienţa în România?
– Cu gânduri frumoase şi cu bucurie. M-a îmbogăţit credinţa românilor, respectul pentru natură, liniştea de aici: e altfel de viaţă. Şi nu mă gândesc că plec pentru totdeauna: sper să mă mai întorc.
– Aveţi mulţi prieteni aici, nu?
Da, am legat multe prietenii frumoase, intense. Mai ales prin intermediul Asociaţiei am cunoscut multe persoane, apoi şi în Comunitatea spaniolă, sau persoane cunoscute prin intermediul preoţilor: am legat prietenii foarte frumoase.
– Felicitări pentru limba română!
– [râde] Mulţumesc mult.
– Şi vă mulţumesc pentru acest dialog.
– Cu plăcere.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 625, Ultimul acces: 2026-06-17 07:13:37

Timp total: 0.05s...

[]:1