Românce în istorie: Aniţa Nandriş-Cudla, ţăranca bucovineană care şi-a scris memoriile din Gulag

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Românce în istorie: Aniţa Nandriş-Cudla, ţăranca bucovineană care şi-a scris memoriile din Gulag

[2026-08-20]

de Ştefana Totorcea

În preajma vârstei de 70 de ani, în liniştea casei sale din Mahala, regiunea Cernăuţi, o ţărancă bucovineană care urmase doar trei clase primare îşi aşternea pe hârtie memoriile, intitulate „Amintiri din viaţă”.
Manuscrisul, scris curat şi fără ştersături – ca după dictare, a fost înmânat în 1982 unuia dintre nepoţi, Gheorghe, cu cerinţa ca povestea să fie făcută cunoscută oamenilor – ceea ce s-a putut realiza la scurt timp după căderea comunismului, în 1991, sub titlul „20 de ani în Siberia. Destin bucovinean”.
O naraţiune despătimită
„Siberia nu e doar un loc pe hartă. Siberia e o mamă nemiloasă, care-ţi ia tot ce ai şi nu-ţi dă nimic înapoi, decât durere şi tăcere”, a scris Aniţa Nandriş-Cudla. Cu o cursivitate care l-ar face invidios pe orice scriitor, ea îşi povestea deportarea în Siberia împreună cu copiii, experienţele-limită pe care le trăise la capătul lumii şi întoarcerea acasă.
Odiseea ei se deapănă cu o autenticitate care te obligă să o citeşti dintr-o suflare.
Talentul înnăscut şi simplitatea duhului care decantează totul până la esenţă au creat o operă pe care criticul literar Dan C. Mihăilescu a comparat-o cu memorialistica lui Soljeniţîn şi despre care Monica Lovinescu a afirmat că este scrisă într-o limbă paradisiacă, „de dinainte de pomul binelui şi răului”.
Observaţia Monicăi Lovinescu este valabilă nu doar în privinţa limbii, ci şi în ceea ce priveşte tonul şi atitudinea care se desprind din scriere: vocea naratorială este total lipsită de înverşunare, nu judecă şi nu condamnă pe nimeni.
Cartea este mărturia unui om despătimit, care îşi priveşte viaţa din perspectiva lui Dumnezeu.
„Nu am urât pe nimeni. Nici măcar pe cei care ne-au dus în Siberia. Dumnezeu să-i judece. Eu am vrut doar să-mi cresc copiii şi să nu-mi pierd sufletul”, scrie ea într-o frază-cheie care dezvăluie secretul puterii unei mame.
Prima pagină din manuscrisul Aniţei Nandriş-Cudla. Sursa foto: Muzeulfemeilorremarcabile.ro
Conştiinţa nevoii de a păstra memoria vie
„Scriam cu mâinile tremurânde, dar cu inima curajoasă. Nu pentru mine, ci pentru toţi cei pierduţi în Siberia. Cineva trebuia să spună adevărul”, notează autoarea memoriilor.
„Nu eram nici scriitoare, nici învăţată. Eram doar o mamă care nu a renunţat. Şi care a supravieţuit ca să spună povestea”, adaugă Aniţa Nandriş-Cudla.
„Am început să scriu nu pentru mine, ci pentru ca alţii să ştie. Ca nimeni să nu poată spune că n-a fost adevărat.”
Biografie
Aniţa Nandriş a fost o femeie simplă, cu un destin care nu părea ieşit din comun decât prin eroismul feminin şi matern de zi cu zi: muncile agricole, construcţia unei gospodării, naşterea de copiii, îngrijirea mamei bolnave.
S-a născut în 1904 la Mahala într-o familie cu 10 copii, dintre care 3 au murit de mici, iar doi au murit pe front în nemiloasele confruntări ale secolului trecut.
S-a căsătorit la vârsta de 17 ani cu Chirică Cudla şi şi-au întemeiat, cu multă muncă, o gospodărie în care îşi creşteau copiii şi o îngrijeau pe mama ei devenită neputincioasă după o bătaie primită de la ocupanţii sovietici.
Aniţa Nandriş-Cudla în 1932, când avea 28 ani, cu Toader, fiul cel mic. Sursa foto: Muzeulfemeilorremarcabile.ro
Deportarea şi Gulagul
Într-o noapte de iunie din 1941, Aniţa, Chirică şi cei trei fii ai lor – Dumitru, în vârstă de 17 ani, Vasile, de 14 ani, şi Toader, de 11 ani – au fost smulşi de acasă fără avertisment sau proces, doar cu 10 minute la dispoziţie să ia ceva din gospodărie cu ei. „Eram gospodari, dar asta a fost vina noastră. Cine avea vaci, pământ, unealtă – era duşman”, scrie ea.
Mama şi copiii au fost despărţiţi pe drum de capul familiei şi aşa a început aventura unei femei singure cu trei copii în tundră şi în pustia îngheţată a Siberiei.
Au mâncat frunze, rădăcini şi turte încropite din făina scuturată de pe interiorul sacilor de pâine, s-au îmbrăcat cu haine din păr de câine tors şi au trecut prin boli şi asupriri din care numai tăria de caracter şi Acoperământul Maicii Domnului i-au salvat.
Familia Aniţei fiind deportată pe baza unei greşeli şi a unui denunţ fals, băieţii ei, ajunşi mari şi cu bună reputaţie la locurile lor de muncă, au călătorit la Moscova, de unde au obţinut reabilitarea.
Au putut astfel reveni toţi patru în satul lor, Mahala, unde Aniţa a făcut petiţii insistente pentru a fi repuşi în drepturi, astfel că, în 13 iunie 1961, la exact două decenii de la ziua deportării, familia şi-a redobândit casa.
Destinul soţului ei a rămas necunoscut până în prezent, dar Aniţa Nandriş-Cudla a decis să-şi povestească propria experienţă, aşternându-şi „amintirile din viaţă” pe hârtie. S-a mutat la Domnul înainte să le vadă publicate, cu 40 de ani în urmă – în 1986.
Secretul iubirii şi o minune siberiană
Secretul supravieţuirii lor a stat în credinţa, jertfa şi lepădarea totală de sine a mamei, care a reuşit să găsească resurse miraculoase de supravieţuire în condiţii de sclavie siberiană, unde sovieticii nu le puneau la dispoziţie niciun fel de resurse.
Pe lângă rugăciunile către Dumnezeu, despre care scrie în repetate rânduri, Aniţa Nandriş-Cudla explică rezilienţa ei şi a copiilor prin unitatea şi dragostea dintre membrii familiei:
„Aciastă dragoste şi iubire de familie ni-a dat putere în toate greutăţile şi am putut rezista şi ni-am sălvat viaţa.”
Dar fără mâna lui Dumnezeu nu ar fi reuşit. Iată cum povesteşte ea o minune trăită în Siberia, când a fost pe moarte din cauza tifosului:
„Cum am intrat în spital, am văzut că e rău cu mine. Nu ziciam nimic din gură, numai în gând mă rugam la Dumnezeu să se îndure de mine, să mă lase între copii, să nu rămâie copiii aşa străini, fără tată, fără mamă, în pustiurile celia. Aşa de amărâtă şi cu gândul ista m-a dovedit timpiratura şi mai mult nu am ştiut nimic 2 săptămâni. Înainte de a mă trezi, parcă mi-a spus cineva: Tu vrei aşa de tare să te duci la copii. Noi te lăsăm, ia-ţi trupul şi du-te. Parcă trupul îmi era despărţit de mine. Atunci eu mă gândesc: când mi-a zis, ia-ţi trupul şi du-te, da cum am să-l cunosc eu care trup e al meu, căci erau mai multe trupuri şi toate erau la fel. Şi parcă îndată mi-a dat în minte că uşor pot să-l cunosc care e al meu, căci în aceşti ani cât am trăit la «sever», din pricina că am lucrat greu sau din frig, mi-a ieşit la mâna stângă o gotcă. Era acuma cât un ou de găină de mare. Şi în momentul ista, când mi-a spus că dacă plâng şi îmi pare rău aşa de tare după copii să-mi iau trupul şi să mă întorc la ei, eu cu bucurie că mi-a dat în gând cum să-mi cunosc trupul şi să mă întorc la copii, m-am trezit şi am văzut că mă aflu ăn spital. Tare mult timp nu mi-a ieşit visul acesta din minte.”
Episodul miraculos pune în lumină şi efectul de depersonalizare pe care suferinţa l-a avut asupra ei: după ani de privaţiuni şi condiţii animalice de trai, Aniţa nu se mai recunoştea pe sine văzându-se din afară.
Memorialistica ţărănească, şcoală a caracterului
„După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară”, scria Monica Lovinescu în 1992.
„Va veni vremea când şcoala îşi va propune să formeze mari caractere, adică să refacă structura de rezistenţă a neamului nostru, când cinstea, curajul şi demnitatea îşi vor recăpăta preţuirea ce li se cuvine. Atunci, cartea Aniţei va fi o lectură de referinţă, nelipsită din rafturile bibliotecilor şcolare”, scria Gheorghe Nandriş, nepotul autoarei, în prefaţa la ediţia a doua a cărţii.
Cumpără de aici a doua ediţie a cărţii, apărută sub titlul „20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă”.
Citeşte aici integral online mai multe mărturii despre destinul nord-bucovinenilor sub ocupaţie sovietică şi memoriile lui Ion Moraru, un basarabean deportat care a avut şi el un talent scriitoricesc remarcabil.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 58, Ultimul acces: 2026-09-22 21:10:32

Timp total: 0.09s...

[]:1