© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
CATEHEZE DESPRE SF. PAUL[2009-02-04]Papa Benedict al XVI-lea3. "Convertirea" sfântului Paul miercuri, 3 septembrie 2008 Iubiți frați și surori, Cateheza de astăzi va fi dedicată experienței pe care a avut-o sfântul Paul pe drumul Damascului și deci aceleia care în mod obișnuit se numește convertirea sa. Chiar pe drumul Damascului, în primii 30 de ani din secolul I și după o perioadă în care persecutase Biserica, a avut loc momentul decisiv din viața lui Paul. Asupra acestui moment s-a scris mult și desigur din diferite puncte de vedere. Este sigur că acolo a avut loc o cotitură, ba chiar o răsturnare a perspectivei. Atunci el, pe neașteptate, a început să considere "pierdere" și "gunoi" tot ceea ce înainte constituia pentru el idealul maxim, aproape motivul de a fi al existenței sale (cf. Fil 3,7-8). Ce s-a întâmplat? În această privință avem două tipuri de izvoare. Primul tip, cel mai cunoscut, sunt relatările făcute de Luca, care de trei ori povestește evenimentul în Faptele Apostolilor (cf. 9,1-19; 22,3-21; 26,4-23). Cititorul mediu este tentat probabil să se oprească prea mult asupra unor detalii, cum ar fi lumina din cer, căderea pe pământ, glasul care cheamă, noua stare de orbire, vindecarea prin căderea solzilor din ochi și postul. Însă toate aceste detalii se referă la centrul evenimentului: Cristos înviat apare ca o lumină splendidă și-i vorbește lui Saul, transformă gândirea lui și însăși viața lui. Strălucirea Celui Înviat îl face orb: apare astfel și în exterior ceea ce era realitatea sa interioară, orbirea sa față de adevăr, față de lumina care este Cristos. Și apoi "da"-ul său definitiv spus lui Cristos prin Botez redeschide din nou ochii săi, îl face realmente să vadă. În Biserica antică, Botezul era numit și "iluminare", pentru că acest sacrament dă lumina, face realmente să vedem. Ceea ce se indică astfel în mod teologic, în Paul se realizează și fizic: vindecat de orbirea sa interioară, el vede bine. Așadar, sfântul Paul a fost transformat nu de o gândire, ci de un eveniment, de prezența irezistibilă a Celui Înviat, de care nu va putea niciodată să se îndoiască după aceea, așa de puternică a fost claritatea evenimentului, a acestei întâlniri. Ea a schimbat în mod fundamental viața lui Paul; în acest sens se poate și trebuie să se vorbească de o convertire. Această întâlnire este centrul relatării sfântului Luca, care este foarte posibil să fi folosit o relatare apărută probabil în comunitatea din Damasc. Acest lucru ni-l reprezintă coloritul local dat de prezența lui Anania și de numele atât al străzii cât și al proprietarului casei în care a stat Paul (cf. Fap 9,11). Al doilea tip de izvoare despre convertire este constituit de înseși scrisorile sfântului Paul. El nu a vorbit niciodată în detaliu despre acest eveniment, deoarece cred că se putea presupune că toți cunoșteau esențialul acestei istorii a lui, toți știau că din persecutor a fost transformat în apostol fervent al lui Cristos. Și asta s-a întâmplat nu ca urmare a unei reflecții proprii, ci a unui eveniment puternic, a unei întâlniri cu Cel Înviat. Deși nu vorbește despre detalii, el amintește de mai multe ori despre acest fapt foarte important, anume că și el este martor al învierii lui Isus, a cărei revelare a primit-o în mod nemijlocit de la Isus însuși, împreună cu misiunea de apostol. Textul cel mai clar despre acest punct se găsește în relatarea sa despre ceea ce constituie centrul istoriei mântuirii: moartea și învierea lui Isus și aparițiile în fața martorilor (cf. 1Cor 15). Prin cuvinte din tradiția foarte veche, pe care și el a primit-o de la Biserica din Ierusalim, spune că Isus mort, răstignit, îngropat, înviat, apare, după înviere, lui Chefa, adică lui Petru, apoi celor doisprezece, apoi la cinci sute de frați care în acea vreme trăiau încă în cea mai mare parte, apoi lui Iacob, apoi tuturor apostolilor. Și la această relatare primită de la tradiție adaugă: "Ultimului dintre toți, mi s-a arătat și mie" (1Cor 15,8). Astfel lasă să se înțeleagă că acesta este fundamentul apostolatului său și al noii sale vieți. Există și alte texte în care apare același lucru: "Prin Isus Cristos am primit har și misiunea apostolică" (cf. Rom 1,5); de asemenea: "Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru?" (1Cor 9,1), cuvinte prin care el face aluzie la un lucru pe care-l știu toți. Și în sfârșit textul cel mai răspândit se găsește în Gal 1,15-17: "Dar când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a ales încă din sânul mamei mele și m-a chemat prin harul său, mi l-a descoperit pe Fiul său în mine ca să-l vestesc păgânilor, imediat, fără să mă sfătuiesc cu cineva. Și fără să urc la Ierusalim, la cei care erau apostoli înaintea mea, am mers în Arabia, apoi m-am întors din nou la Damasc". În această "autoapologie" subliniază cu hotărâre că și el este adevărat martor al Celui Înviat, are o proprie misiune primită în mod nemijlocit de la Cel Înviat. Astfel putem vedea că cele două izvoare, Faptele Apostolilor și scrisorile sfântului Paul, converg și sunt de acord cu privire la punctul fundamental: Cel Înviat i-a vorbit lui Paul, l-a chemat la apostolat, a făcut din el un adevărat apostol, martor al învierii, cu misiunea specială de a vesti evanghelia păgânilor, lumii greco-romane. Și în același timp Paul a învățat că, în pofida aspectului nemijlocit al raportului său cu Cel Înviat, el trebuie să intre în comuniunea Bisericii, trebuie să primească Botezul, trebuie să trăiască în sintonie cu ceilalți apostoli. Numai în această comuniune cu toți el va putea să fie un adevărat apostol, așa cum scrie în mod explicit în prima Scrisoare către Corinteni: "Atât eu, cât și ei, noi predicăm astfel, iar voi astfel ați crezut" (1Cor 15,11). Există o singură vestire a Celui Înviat, pentru că Isus Cristos este unul singur. După cum se vede, în toate aceste texte Paul nu interpretează niciodată acest moment ca un fapt de convertire. Pentru ce? Există multe ipoteze, însă pentru mine motivul este foarte clar. Această cotitură din viața sa, această transformare a întregii sale ființe nu a fost rodul unui proces psihologic, al unei maturizări sau evoluții intelectuale și morale, ci a venit din exterior, nu a fost rodul gândirii sale, ci al întâlnirii cu Cristos Isus. În acest sens nu a fost pur și simplu o convertire, o maturizare a "eului" său, ci a fost moarte și înviere pentru el însuși: a murit o existență a sa și s-a născut alta nouă cu Cristos înviat. În nici un alt mod nu se poate explica această reînnoire a lui Paul. Toate analizele psihologice nu pot să clarifice și să rezolve problema. Numai evenimentul, întâlnirea puternică cu Isus Cristos, este cheia pentru a înțelege ce s-a întâmplat: moarte și înviere, reînnoire din partea Celui care s-a arătat și a vorbit cu el. În acest sens mai profund putem și trebuie să vorbim de convertire. Această întâlnire este o reală reînnoire care a schimbat toți parametrii săi. Acum poate să spună ceea ce înainte era esențial și fundamental pentru el, a devenit pentru el "gunoi"; nu mai este "câștig", ci pierdere, pentru că de acum contează numai viața în Cristos. Totuși nu trebuie să credem că Paul a fost așa de închis într-un eveniment orb. Este adevărat contrarul, deoarece Cristos înviat este lumina adevărului, lumina lui Dumnezeu însuși. Acest lucru a lărgit inima sa, l-a făcut deschis pentru toți. În acest moment nu a pierdut ceea ce era bun și adevărat în viața sa, în moștenirea sa, ci a înțeles în mod nou înțelepciunea, adevărul, profunzimea legii și a profeților, le-a reconsiderat în mod nou. În același timp, rațiunea sa s-a deschis la înțelepciunea păgânilor; deschizându-se lui Cristos cu toată inima, a devenit capabil de un dialog amplu cu toți, a devenit capabil să se facă totul pentru toți. Astfel putea realmente să fie apostolul păgânilor. Venind acum la noi înșine, ne întrebăm ce înseamnă asta pentru noi? Înseamnă că și pentru noi creștinismul nu este o nouă filozofie sau o nouă morală. Creștini suntem numai dacă-l întâlnim pe Cristos. Desigur, el nu ni se arată în acest mod irezistibil, luminos, așa cum a făcut cu Paul pentru a face din el apostolul tuturor neamurilor. Dar și noi putem să-l întâlnim pe Cristos, în citirea Sfintei Scripturi, în rugăciune, în viața liturgică a Bisericii. Putem să atingem inima lui Cristos și să simțim că el atinge inima noastră. Numai în această relație personală cu Cristos, numai în această întâlnire cu Cel Înviat devenim realmente creștini. Și astfel se deschide rațiunea noastră, se deschide toată înțelepciunea lui Cristos și toată bogăția adevărului. Deci să-l rugăm pe Domnul pentru ca să ne lumineze, pentru ca să ne dăruiască în lumea noastră întâlnirea cu prezența sa: și astfel să ne dea o credință vie, o inimă deschisă, o mare iubire față de toți, capabilă să reînnoiască lumea. 4. Concepția paulină despre apostolat miercuri, 10 septembrie 2008 Iubiți frați și surori, Miercurea trecută am vorbit despre marea cotitură care a avut loc în viața sfântului Paul ca urmare a întâlnirii cu Cristos înviat. Isus a intrat în viața sa și l-a transformat din persecutor în apostol. Acea întâlnire a marcat începutul misiunii sale: Paul nu putea continua să trăiască precum înainte, acum se simțea investit de Domnul cu misiunea de a vesti evanghelia sa în calitate de apostol. Tocmai despre această nouă condiție de viață, adică despre faptul că el este apostol al lui Cristos, aș vrea să vorbesc astăzi. În mod normal noi, urmând evangheliile, îi identificăm pe cei doisprezece cu titlul de apostoli, voind astfel să-i indicăm pe cei care erau însoțitori de viață și ascultători ai învățăturii lui Isus. Dar și Paul se simte adevărat apostol și de aceea apare clar că și conceptul paulin de apostolat nu se restrânge la grupul celor doisprezece. Desigur, Paul știe să distingă bine propriul caz de cel al acelora "care erau apostoli înainte" de el (Gal 1,17): lor le recunoaște un loc cu totul special în viața Bisericii. Și totuși, așa cum știu toți, și sfântul Paul se interpretează pe sine ca apostol în sens strict. Este sigur că, în timpul începuturilor creștine, nimeni nu a parcurs atâția kilometri cât a parcurs el, pe uscat și pe mare, cu singurul scop de a vesti evanghelia. Deci el avea un concept de apostolat care mergea dincolo de cel legat numai de grupul celor doisprezece și transmis mai ales de sfântul Luca în Faptele Apostolilor (cf. Fap 1,2.26; 6,2). De fapt, în prima Scrisoare către Corinteni Paul face o distincție clară între "cei doisprezece" și "toți apostolii", menționați ca două grupuri diferite de beneficiari ai aparițiilor Celui Înviat (cf. 1Cor 15,5.7). În același text el trece apoi să se numească pe el însuși cu umilință ca "ultimul dintre apostoli", asemănându-se chiar cu unul născut înainte de vreme și afirmând textual: "Eu nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu. Însă prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, iar harul lui pentru mine nu a devenit zadarnic, dimpotrivă, am lucrat mai mult decât ei toți, nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine" (1Cor 15,9-10). Metafora celui născut înainte de vreme exprimă o umilință extremă; va apare și în Scrisoarea către Romani a sfântului Ignațiu din Antiohia: "Sunt ultimul dintre toți, sunt unul născut înainte de vreme; dar mi se va da să fiu ceva, dacă voi ajunge la Dumnezeu" (9,2). Ceea ce episcopul de Antiohia va spune în raport cu martiriul său iminent, prevăzând că el va răsturna condiția sa de nevrednicie, sfântul Paul o spune în raport cu propria angajare apostolică: în ea se manifestă rodnicia harului lui Dumnezeu, care știe întocmai să transforme un om nereușit într-un apostol splendid. Din persecutor în întemeietor de Biserici: acest lucru l-a făcut Dumnezeu în unul care, din punct de vedere evanghelic, ar fi putut să fie considerat un rebut! Așadar, ce este, după concepția sfântului Paul, ceea ce face din el și din alții niște apostoli? În scrisorile sale apar trei caracteristici principale, care constituie apostolul. Prima este de a-l fi "văzut pe Domnul" (cf. 1Cor 9,1), adică de a fi avut cu el o întâlnire determinantă pentru propria viață. În mod asemănător în Scrisoarea către Galateni (cf. Gal 1,15-16) va spune că a fost chemat, aproape selecționat, prin harul lui Dumnezeu cu revelarea Fiului său în vederea veștii bune adresată păgânilor. În definitiv, Domnul constituie în apostolat, nu propriul orgoliu. Apostolul nu se face de la sine, ci este făcut apostol de către Domnul; deci apostolul are nevoie să se raporteze în mod constant la Domnul. Nu degeaba Paul spune că este "chemat să fie apostol" (Rom 1,1), adică "nu din partea oamenilor, nici prin mijlocirea vreunui om, ci prin Isus Cristos și Dumnezeu Tatăl" (Gal 1,1). Aceasta este prima caracteristică: faptul de a-l fi văzut pe Domnul, de a fi fost chemat de el. A doua caracteristică este de "a fi fost trimis". Însuși termenul grecesc apostolos înseamnă întocmai "trimis, mandatat", adică ambasador și purtător al unui mesaj; deci el trebuie să acționeze ca însărcinat și reprezentant al unui mandant. Pentru aceasta Paul se definește "apostol al lui Isus Cristos" (1Cor 1,1; 2Cor 1,1), adică delegatul său, pus totalmente în slujba sa, așa încât se numește și "slujitor al lui Isus Cristos" (Rom 1,1). Încă o dată iese în evidență în prim plan ideea unei inițiative a altuia, aceea a lui Dumnezeu în Cristos Isus, de care sunt pe deplin obligați; dar mai ales se subliniază faptul că de la el s-a primit o misiune care trebuie îndeplinită în numele său, punând în mod absolut pe planul al doilea orice interes personal. A treia condiție este exercitarea "vestirii evangheliei", cu respectiva întemeiere de Biserici. De fapt, titlul de "apostol" nu poate fi un titlu onorific. El angajează în mod concret și chiar în mod dramatic toată existența subiectului interesat. În prima Scrisoare către Corinteni Paul exclamă: "Nu sunt eu apostol? Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu sunteți voi lucrarea mea în Domnul?" (9,1). În mod asemănător în a doua Scrisoare către Corinteni afirmă: "Voi sunteți scrisoarea noastră... scrisoarea lui Cristos alcătuită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu" (3,2-3). Așadar, nu ne uimește dacă Ioan Gură de Aur vorbește despre Paul ca despre "un suflet de diamant" (Panegirice, 1,8), și continuă spunând: "În același mod în care dând foc la diferite materiale focul se întărește și mai mult..., tot așa cuvântul lui Paul îi câștiga pentru propria cauză pe toți cei cu care intra în relație și cei care luptau împotriva lui, capturați de discursurile sale, deveneau un aliment pentru acest foc spiritual" (ibid., 7,11). Asta explică pentru ce Paul îi definește pe apostoli ca și "colaboratori ai lui Dumnezeu" (1Cor 3,9; 2Cor 6,1), al cărui har acționează cu ei. Un element tipic al adevăratului apostol, scos bine în evidență de sfântul Paul, este un fel de identificare între evanghelie și evanghelizator, ambii destinați pentru aceeași soartă. De fapt, nimeni ca Paul nu a evidențiat că vestirea crucii lui Cristos apare ca "scandal și nebunie" (1Cor 1,23), împotriva căreia mulți reacționează cu neînțelegere și refuz. Asta se întâmpla în acel timp și nu trebuie să uimească faptul că la fel se întâmplă și astăzi. De această soartă, de a apare "scandal și nebunie", este deci părtaș apostolul și Paul știe asta: aceasta este experiența vieții sale. Corintenilor le scrie, nu fără o undă de ironie: "Căci ni se pare că Dumnezeu ne-a făcut pe noi, apostolii, cei din urmă, ca niște condamnați la moarte, fiindcă am devenit ca un spectacol pentru lume, pentru îngeri și pentru oameni. Noi suntem nebuni pentru Cristos, voi sunteți înțelepți în Cristos; noi suntem slabi, voi sunteți tari; voi vă bucurați de cinste, iar noi, de dispreț. Până în ceasul de acum, suntem flămânzi și însetați, suntem goi și chinuiți și pribegim. Ne trudim, muncind cu mâinile noastre. Când suntem batjocoriți, binecuvântăm; când suntem persecutați, răbdăm; când suntem insultați, răspundem cu blândețe. Am ajuns gunoiul lumii, murdăria tuturor până acum" (1Cor 4,9-13). Este un autoportret al vieții apostolice a sfântului Paul: în toate aceste suferințe prevalează bucuria de a fi purtător al binecuvântării lui Dumnezeu și al harului evangheliei. De altfel, Paul împărtășește cu filozofia stoică din timpul său ideea unei statornicii tenace în toate dificultățile care-i vin în cale; dar el depășește perspectiva pur umanistă, amintind de componenta iubirii lui Dumnezeu și a lui Cristos: "Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuția, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: Pentru tine suntem dați la moarte toată ziua, suntem socotiți ca niște oi de înjunghiere. Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Rom 8,35-39). Aceasta este certitudinea, bucuria profundă care-l conduce pe apostolul Paul în toate aceste evenimente: nimic nu ne poate despărți de iubirea lui Dumnezeu. Și această iubire este adevărata bogăție a vieții umane. După cum se vede, sfântul Paul era dăruit evangheliei cu toată existența sa; am putea spune douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru! Și își împlinea slujirea sa cu fidelitate și cu bucurie, "ca să-i câștige măcar pe unii" (1Cor 9,22). Și față de Biserici, deși știa că are un raport de paternitate cu ele (cf. 1Cor 4,15), dacă nu chiar de maternitate (cf. Gal 4,19), era în atitudine de completă slujire, declarând în mod admirabil: "Nu că am fi noi stăpâni peste credința voastră, ci vrem să colaborăm și noi la bucuria voastră" (2Cor 1,24). Aceasta rămâne misiunea tuturor apostolilor lui Cristos în toate timpurile: a fi colaboratori ai bucuriei adevărate. Traducere: Mihai Pătrașcu Sursa: www.ProFamilia.ro Contor Accesări: 1225, Ultimul acces: 2026-07-23 12:02:45
|
Timp total: 0.09s...
[]:1
