Pe cînd un examen de conştiinţă al islamului? (Contributors.ro)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Pe cînd un examen de conştiinţă al islamului? (Contributors.ro)

[2016-08-08]

Cînd Papa Ioan Paul al II-lea a invitat Biserica, cu tot clerul şi credincioşii ei laici, în scrisoarea apostolică Tertio millenio adveniente (1994), la o examinare a conştiinţei pentru “intoleranţa şi folosirea violenţei în serviciul adevărului” din trecut, în particular de către inchizitori şi cruciaţi, nu a presupus că el însuşi sau oricare din cei cărora li se adresa s-ar fi aflat în asentimentul lui Torquemada sau ar fi putut vota pentru exterminarea ereticilor în cadrul unui tribunal inchizitorial. El a vrut totuşi să sublinieze că există ceva din zelul Bisericii catolice pentru adevărul doctrinar care poate conduce/a condus la fundamentalismul şi violenţa represivă a Inchiziţiei. Altfel spus, chiar dacă un bun catolic e de obicei străin de fanatismul intolerant al Inchiziţiei, există ceva inevitabil catolic în fundamentalismul inchizitorial pentru care Biserica Catolică în întregul ei ar trebui să-şi facă un examen de conştiinţă.
Pentru un catolic, examenul de conştiinţă este un exerciţiu cotidian, pornind de la premisa că este o fiinţă failibilă, ce are nevoie de o “purificare”, o luptă cu propriile vicii şi o îndreptare permanentă. La rîndul ei, Biserica, ca entitate colectivă, este umană şi failibilă, avînd nevoie de o întremătoare revizuire (periodică) a propriilor sale derapaje şi excese.
În zilele noastre, în care abundă mai curînd intoleranţa şi fanatismul celor care se revendică de la islam şi Profetul Mahomed (Statul Islamic, Al Qaeda etc.), auzim în principal mai multe interpretări ale responsabilităţii comunităţii musulmane pentru crimele şi barbariile islamiştilor. Una dintre variante, adoptată şi în discursurile preşedintelui Obama, este că Statul Islamic nu ar avea nici o legătură cu islamul, că în realitate n-ar fi deloc “islamic”. O alta este că foarte mulţi musulmani sînt la rîndul lor terifiaţi de fundamentalismul terorist al propriilor co-religionari – ceea ce e foarte credibil, dacă ne gîndim numai la urile sectare ale salafiştilor împotriva musulmanilor “diferiţi”. În fine, o alta este că islamul ar avea nevoie de un “iluminism” care să îl transforme într-o religie modernă, întrucît formele în care este de multe ori înţeles şi practicat sînt retrograde şi arhaice.
Să le discutăm pe rînd. În primul rînd, este fals că Statul Islamic n-ar fi deloc islamic. El valorifică mitul vechiului califat şi poartă un “război sfînt” ce se legitimează prin evocarea perioadelor belicoase din viaţa Profetului. În plus, toate fragmentele extrase din Coran şi profesiunea de credinţă islamică ale SI nu sînt o irealitate, chiar dacă aderenţii săi cultivă mai curînd o ideologie fanatică ce duce la ură primitivă decît o credinţă religioasă ale cărei roade sînt pietatea, iubirea şi compasiunea. Dar este o ideologie ultra-islamică, aşa cum fundamentalismul inchizitorial a fost o ideologie ultra-catolică. În al doilea rînd, este limpede că, deşi foarte mulţi musulmani sînt străini de islamism şi fundamentalism islamic, mulţi alţii (luptătorii jihadişti din Siria, fanii SI din Occident ce pregătesc, de multe ori cu succes, atacuri teroriste împotriva populaţiei civile, profitînd de securitatea anemică din ţările europene şi de o presă tandră şi împăciuitoare, ce le justifică actele pe baza “depresiilor” şi “frustrărilor” personale) sînt foarte sensibili la îndoctrinarea salafistă. Cei care devin “sectanţi” salafişti nu fac decît să absolutizeze nişte fragmente extrase, de multe ori fără a ţine cont de contexte istorice şi culturale, din aceeaşi carte sfîntă respectată de orice bun musulman. În al treilea rînd, miopia faţă de schimbarea contextelor culturale, în raport cu lumea tribală în care a trăit Profetul, în care războiul nu era chiar “ultima soluţie”, e într-adevăr un argument pentru nevoia de un “iluminism islamic” care să situeze lucrurile în raport cu momentul lor istoric. De pildă, în protestantism şi catolicism se acceptă că obligaţia femeilor de a intra în biserică cu capul acoperit este anacronică, fiind adecvată contextului în care a formulat-o Sf. Pavel, dar nu şi epocii contemporane. O femeie care lucrează, de pildă, într-o metropolă modernă, la o companie care impune o ţinută “business” ar trebui să poarte permanent în geantă un batic ca să poată intra într-o biserică, în raport cu litera Sf. Pavel. Bisericile creştine au însă mai multă îngăduinţă faţă de convenţiile vestimentare moderne şi pentru că, într-adevăr, creştinismul nu este o religie a cărţii (“litera ucide, spiritul dă viaţă”) în aceeaşi măsură ca şi islamul sau chiar iudaismul. Isus însuşi a fost acuzat de blasfemie pentru că încălca Sabatul şi alte obligaţii scrise în Torah. Dacă femeia îmbrăcată “business” intră în biserică să se roage pentru un copil sau un prieten bolnav, rigorismul de a îi pune piedici seamănă cu furiile fariseilor indignaţi că Isus vindeca bolnavi în timpul Sabatului.
Să revenim însă la islam. Chiar nu se poate admite, de pildă, aşa cum s-a întîmplat şi în multe ţări arabe pînă nu de mult, că o femeie musulmană modernă poate purta hijab fără a fi nevoită să se drapeze cu haine lungi şi negre precum o călugăriţă? Chiar nu e mai important ce face acea femeie în spiritul carităţii, credinţei în Dumnezeul milostiv şi compasiunii faţă de semeni decît cîţi centimetri are mantoul ei all-seasons deasupra gleznei? Este islamul o religie atemporală? Dacă creştinismul ar pretinde că e o astfel de religie, călugăriţele ar trebui să poarte şi acum pe cap nişte văluri albe cu aripi îndoite asemenea celor din filmele cu Louis de FunĂ¨s. Şi toţi bărbaţii şi femeile creştine ar trebui probabil să umble îmbrăcaţi ca evreii din timpul lui Isus.
În privinţa responsabilităţilor pentru terorismul islamist, e limpede că o mare parte din comunitatea musulmană nu are nici o implicare directă sau indirectă. Totuşi, în condiţiile în care islamul produce atîtea patologii violente în ultimele decenii, ce lasă în urmă atîtea mii de victime nevinovate, nu ar fi oare momentul unui examen de conştiinţă al întregii comunităţi musulmane, aşa cum au făcut catolicii în privinţa cruciadelor şi Inchiziţiei, la invitaţia Papei Ioan Paul al II-lea?
Statul Islamic este evident un cancer al fundamentalismului islamic. Este o subcultură islamică profund degenerată şi violentă. Dacă musulmanii nu conştientizează la nivel comunitar că un islam neraportat la contexte poate produce, chiar la nivelul subculturilor marginale, extremisme de acest gen, va rămîne în continuare religia cea mai “problematică” sub raportul convieţuirii culturale într-o lume globalizată. Deja majoritatea glasurilor seculare din Occident se situează defensiv şi polemic în raport cu islamul în general. Islamul de care se tem aceşti occidentali nu este, o ştim cu toţii, islamul lui Rumi sau cel al pacifiştilor contemporani de genul Malalei Yousafzai. Dar aceste diferenţe şi distanţări ar trebui precizate din interiorul comunităţii musulmane şi printr-un examen de conştiinţă public: ne pare rău pentru toate actele teroriste comise în numele islamului.
Islamul are, cum scria Andrei Pleşu într-un articol recent, dreptul de a se simţi vinovat.

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 599, Ultimul acces: 2026-08-08 05:09:47

Timp total: 0.03s...

[]:1