Cardinalul Coccopalmerio: Despre Impartasirea necatolicilor (I) - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2018 BISERICI.org

Noutăți în... e-mail!

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Cardinalul Coccopalmerio: Despre Împărtășirea necatolicilor (I)

[2018-08-02]
Cardinalul Francesco Coccopalmerio
Intercomuniunea și cazul special al împărtășaniei date soțului necatolic trebuie să se confrunte cu „o problemă delicată, aceea de a echilibra în mod înțelept cele două principii: principiul necesității de a conferi harul cu administrarea Sacramentelor trebuie să țină cont mereu de principiul necesității de a nu contrazice comuniunea eclezială”. Astfel afirmă în următorul interviu pentru Vatican Insider Cardinalul Francesco Coccopalmerio, președinte emerit al Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative. Interviul a fost tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro. Iată prima parte.

– La 20 februarie 2018, Conferința Episcopală Germană a publicat un document despre intercomuniunea euharistică, în care în mod deosebit este luat în considerare cazul unui cuplu de soți, în care unul este catolic și celălalt necatolic, care iau parte la Liturghia celebrată în Biserica Catolică. Și se examinează posibilitatea ca preotul catolic să administreze Împărtășania soțului necatolic. Ați studiat de câteva decenii (începând de la teza de doctorat la Universitatea Pontificală Gregoriana, publicată cu titlul „Participarea necatolicilor la cultul Bisericii catolice”, 1968) problema complexă a intercomuniunii. Ce părere aveți despre documentul Conferinței Episcopale Germane?
– Este un document important desigur și foarte interesant, redactat cu multă grijă de competenți în problema intercomuniunii, în special a aceleia în Sacramente. Totuși, nu intenționez să exprim o evaluare a mea cu privire la acest document care încă este în examinarea autorităților ecleziale competente. Însă cred că acest interviu poate să reprezinte o ocazie utilă pentru a vorbi despre problema intercomuniunii, în special a aceleia în Sacramente, cu scopul de a preciza unele aspecte complexe ale acestei teme delicate.
– Deci putem începe amintind ce anume prevede exact Codul de Drept Canonic?
– Deoarece mi se cere un răspuns exact, să îmi fie permis un răspuns articulat. Îl dau în patru puncte, făcând exegeza can. 844, § 3-4. 1. Textul ia în considerare două categorii de credincioși, adică de creștini necatolici, și mai precis: „membri ai Bisericilor orientale” (§ 3) și „alți creștini”, adică membri ai confesiunilor creștine occidentale în sensul că există în Occident începând din timpul Reformei (§ 4). 2. Pentru ambele categorii de creștini textul afirmă c㠄slujitorii catolici administrează în mod licit Sacramentele Pocăinței, Euharistiei și Ungerii Bolnavilor” (§ 3-4). 3. Despre ambele categorii de creștini același canon afirmă c㠄nu au comuniune deplină cu Biserica Catolic㔠(§ 3-4). Ceea ce înseamn㠖 spus în mod pozitiv – că acești creștini sunt în comuniune adevărată chiar dacă nu deplină cu Biserica Catolică (cf. mai ales constituția conciliară Lumen gentium, nr. 15; decretul conciliar Unitatis redintegratio, nr. 3,1; 22,2).
4. Pentru a administra licit creștinilor necatolici cele trei Sacramente indicate puțin mai sus, Biserica Catolică stabilește câteva condiții: a) pentru membrii Bisericilor orientale, condițiile sunt două: să ceară spontan Sacramentele și să fie bine dispuși, adică să se căiască pentru a cere Sacramentul Pocăinței și să fie în stare de har sfințitor pentru a avea acces la cel al Euharistiei; b) pentru creștinii care aparțin la confesiunile occidentale condițiile sunt mai multe: să ceară spontan Sacramentele; să fie bine dispuși; să nu poată avea acces la slujitorul din propria confesiune; să demonstreze că au aceeași credință a Bisericii Catolice în privința Sacramentelor pe care le cer; să se afle în pericol de moarte sau într-o altă necesitate gravă și urgentă, care trebuie evaluată ca atare din partea Episcopului diecezan sau a Conferinței Episcopale.
– Ați amintit că în canonul 844 § 4 se cere pentru administrarea Sacramentelor din partea Bisericii Catolice creștinilor necatolici care aparțin confesiunilor occidentale o necesitate gravă și urgentă. Pe de altă parte, în enciclica Ut unum sint a Papei Ioan Paul al II-lea, la numărul 46 se vorbește despre „cazuri particulare”. Și într-o altă enciclică a Papei Wojtyła, Ecclesia de Eucharistia, la numărul 45, se vorbește despre „circumstanțe speciale”. Ținând cont și de aceste variante semnificative, ce înseamnă exact „necesitate gravă și urgentă”?
– Codul de Drept Canonic depinde în mod esențial de Conciliul Vatican II. De aceea răspunsul la întrebarea ce înseamnă exact necesitate gravă și urgentă trebuie să fie căutat în textele Conciliului și în documentele din perioada post-conciliară, documente care mai de aproape repropun Conciliul însuși și se angajează să îl traducă în normativă canonică. Din păcate, în cadrul unui interviu trebuie să ne limităm la referințe. Și atunci vreau să iau în considerare textul care după părerea mea este cel mai important în tema noastră, adică Unitatis redintegratio, nr. 8,4, care se exprimă așa: „Această intercomuniune (în sacramente) depinde mai ales de două principii: semnificația unității Bisericii și participarea la mijloacele harului. Semnificarea unității împiedică în majoritatea cazurilor această intercomuniune. Uneori, pentru obținerea harului (gratia procuranda), este recomandabilă”.
– Un text clar și în același timp complex. Ne puteți ilustra cele două principii și importanța lor pentru a înțelege mai bine tema despre vorbim?
– Primul principiu este necesitatea de a exprima cu fidelitate și pentru acest motiv de a nu contrazice comuniunea eclezială. Să încercăm să înțelegem bine. Dacă Biserica Catolică administrează Sacramentele creștinilor necatolici, adică celor care sunt în comuniune adevărată însă nu deplină cu Biserica Catolică, ajunge să trateze în practică pe creștinii necatolici în același mod ca pe catolici, adică pe cei care sunt în comuniune deplină. De aici două pericole: cel al indiferentismului ecleziologic și cel al scandalului care urmează. Indiferentismul ecleziologic este afirmația eronată că nu există diferență între a fi și a nu fi în comuniune deplină cu Biserica Catolică. Scandalul care urmează este convingerea eronată care se formează în comunitate, sau și în afara ei, din cauza afirmației amintite mai sus.
– Este comprehensibil că necesitatea de a nu contrazice comuniunea eclezială interzice clar intercomuniunea în sacramente. Și al doilea principiu?
– Al doilea principiu este necesitatea de a conferi harul din partea Bisericii Catolice nu într-un mod oarecare, ci în mod specific prin administrarea Sacramentelor. Și acest lucru este valabil nu numai pentru creștinii catolici, ci pentru toți botezații, și pentru necatolici. Aceasta este marea învățătură afirmată cu claritate și convingere de marele text al Conciliului Vatican II. Să ne dăm bine seama: creștinii necatolici au necesitatea spirituală de a primi conferirea harului prin administrarea Sacramentelor. Deci au necesitatea spirituală de a primi Sacramentele. Putem spune și că creștinii necatolici au dreptul de a primi Sacramentele. Și Biserica Catolică are datoria de a administra Sacramentele acestor creștini. Toate acestea le putem considera ca simplă determinare a principiului „gratia procuranda” (unde să se observe gerundivul ca semn de necesitate).
– Ce consecințe provin, pe planul normativei canonice, din aceste două principii?
– Pe planul normativei canonice se prezintă o problemă delicată, aceea de a echilibra în mod înțelept cele două principii: principiul necesității de a conferi harul cu administrarea Sacramentelor trebuie să țină cont mereu de principiul necesității de a nu contrazice comuniunea eclezială. Alte texte ale Conciliului Vatican II și din diferite documente post-conciliare vor să ofere indicații prețioase de normativă canonică. Și aici trebuie să ne limităm la simple referințe. Cu scopul de a garanta principiul necesității de a nu contrazice comuniunea eclezială cu afirmații de indiferentism și motive de scandal, normativa canonică a prevăzut limitarea administrării Sacramentelor numai la acele cazuri care prezintă caracter de excepționalitate, stabilind și distincția între creștini necatolici membri ai Bisericilor orientale și cei care aparțin confesiunilor occidentale (toate acestea începând de la Orientalium Ecclesiarum, nr. 26-27; Unitatis redintegratio, nr. 15,3; Directoriul ecumenic Ad totam Ecclesiam, nr. 55 până la can. 844 § 3-4).
Cu scopul de a garanta și, în același timp, de a înțelege mai bine principiul necesității de a conferi harul cu administrarea Sacramentelor, documentele ecleziale vor să sublinieze unele aspecte ale problemei delicate. Indic două. Primul aspect este că botezații nu pot să rămână pentru o lungă perioadă de timp fără a primi Sacramentele și în mod cu totul special fără a primi Euharistia (vezi afirmații importante într-un document mai puțin cunoscut, însă de mare valoare, adică în instrucțiunea cu titlul In quibus rerum circumstantiis a Secretariatului pentru Unitatea Creștinilor, la data de 1 iunie 1972). Celălalt aspect este că slujitorii din Biserica Catolică trebuie să acorde atenție pastorală vie creștinilor necatolici care au în anumite momente necesitate gravă sau dorință puternică de a primi Sacramentele și le cer cu intensitate deosebită (vezi, de exemplu, Ut unum sint, nr. 46: „A administra Sacramentele altor creștini care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică, dar care doresc cu ardoare să le primească”). Observăm cu ușurință că a administra Sacramentele ca răspuns la necesitatea spirituală de a conferi harul prin Sacramente în special în cazuri de gravă necesitate sau de dorință puternică, exclude imediat sau în sine pericolul de indiferentism și de scandal. În acest caz, cele două principii sunt garantate. În orice caz, cântărirea delicată între cele două principii este încredințată de normativa canonică, foarte oportun, evaluării înțelepte a Episcopilor diecezani sau a Conferințelor Episcopale (astfel, începând de la Unitatis redintegratio, nr. 8,4 până la can. 844 § 4).

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 154, Ultimul acces: 2018-11-23 05:04:26