Pr. Luigi Maria Epicoco: Doar bolnavii se vindeca. Umanitatea celui (ne)credincios

Acasă > Ştiri

Google Translate

Timp stanga: 0,14s...

Ştiri şi Evenimente

Pr. Luigi Maria Epicoco: Doar bolnavii se vindecă. Umanitatea celui (ne)credincios

[2024-12-10]

La Editura Sapientia din Iaşi a apărut de curând cartea „Doar bolnavii se vindecă. Umanitatea celui (ne)credincios”, scrisă de Luigi Maria Epicoco şi tradusă în limba română de pr. dr. Gabriel-Iulian Robu. Cartea apare în colecţia „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 104 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 20 lei. Iată ca prezentare câteva cuvinte din carte.

Cu toţii avem o cale de revenire. Sunt drumuri pe care le parcurgem cu capul plecat, cu coada între picioare, purtând expresia amară a tristeţii şi grimasa înfrângerii. Le cunosc de când eram copil, când îmi pierdeam toate piesele din colecţia de surprize, cu prietenii, sau când pierdeam mingile în entuziasmul vreunei alergări. Îmi lăsam capul jos ca şi cum m-aş fi condamnat să mă uit doar la picioare şi îmi strângeam pumnii în buzunare. Aproape întotdeauna îmi încetineam ritmul şi alegeam cel mai lung drum spre casă. Poate că voiam, de asemenea, să-mi dau timp să jelesc. La urma urmei, ieşisem dimineaţa încrezător că voi face cine ştie ce afaceri, dar acum mă întorceam învins de hazardul numerelor de pe piesele cu surprize, care decideau soarta bucuriei sau tristeţii noastre, a tuturor; alteori, învins la o cursă de alergare, care aproape întotdeauna se termina cu transpiraţii din belşug şi fără învingător, dar cu multe lucruri pierdute între timp.
Pe scurt, de la o vârstă foarte fragedă facem experienţa drumurilor de întoarcere, de revenire. Unii le numesc dezamăgiri. Îmi place să le numesc experienţe de autenticitate. Experienţele sunt aproape întotdeauna mai bune decât conceptele. Experienţele sunt adevăruri sub formă de viaţă. Ele sunt explicaţii făcute trup. Ele sunt viaţa care explică viaţa. Conceptele sunt, de asemenea, utile, dar ele servesc pentru a ordona, pentru a cerceta experienţa, dar niciodată pentru a deveni mai bune decât ea. O mare parte din dezinteresul societăţii noastre contemporane faţă de cultură este cauzată de acel exces de intelectualism care a mutat reflecţiile în locul periculos al abstractului pur, uitând aproape complet de lumea experienţei, adică de viaţa însăşi.
Îmi amintesc că, odată, pe când eram student, unul dintre profesorii mei s-a lăudat că a reuşit să ţină o prelegere de peste două ore fără să fie înţeles de nimeni. Logica este aceeaşi cu cea a acelei femei din sat care, ascultându-şi preotul paroh vorbind în termeni încâlciţi, i-a şoptit vecinei: „Cât de priceput este! Eu nu înţeleg nimic, dar se vede că le spune bine”. Experienţa este tezaurul lucrurilor ce pot fi învăţate. Nu trebuie doar să pătimim întâmplările pe care le trăim, ci trebuie să învăţăm, stând să le ascultăm. De aceea, Evanghelia este o relatare de experienţe, şi nu un simplu tratat teologic. Evanghelia nu este matematica lui Dumnezeu, ci este Dumnezeu ascuns în poveştile şi chipurile acelor personaje.
În cele din urmă, nu este greşit să folosim termenul „ascuns”. Este nevoie de timp pentru a înţelege că ne aflăm de fapt în faţa lui Dumnezeu. De foarte multe ori, Isus este mai întâi neînţeles şi doar apoi înţeles. Aşadar, dacă Dumnezeu se ascunde în experienţă, tocmai în relatările evanghelice găsim materialul de care avem nevoie pentru a înţelege ceva despre noi înşine şi despre Dumnezeu. Şi tocmai spre un pasaj din Evanghelie ne vom îndrepta pentru a intra în miezul problemei. Dintre toate relatările despre apariţiile Domnului înviat, am vrut să o iau pe cea celebră a ucenicilor din Emaus. Am ales-o cu mare risc, pentru că la ceea ce cunoşti foarte bine te uiţi cu mai puţină atenţie.
Odată cu trecerea timpului, nu te mai uiţi la chipul femeii pe care o iubeşti, pentru că ai impresia că o cunoşti deja. Nu te mai uiţi la priveliştea de la fereastra casei tale, deoarece crezi că o cunoşti deja. Spectacolul unui apus de soare sau sunetul blând al zăpezii care cade, sau senzaţia pe care ţi-o dă marea când intri în ea, toate acestea nu mai sunt interesante pentru că tu crezi că le ştii deja. Dragostea, pe de altă parte, cere întotdeauna ochi deschişi. Dragostea cere întotdeauna atenţie. Pentru că este o luptă nesfârşită împotriva cancerului obişnuinţei. Iubirea este martiriul atenţiei, pe când creierul îţi spune „Next! Schimbă, caută noi emoţii”. Aceasta este deci provocarea: să refacem povestea ucenicilor din Emaus, păstrând ochii deschişi şi evitând tentaţia de a spune „ştiu deja cum se termină”.
Cei avantajaţi sunt cei care, dintr-un motiv sau altul, citesc această poveste pentru prima dată. Îi rog să nu se grăbească, deoarece ceea ce contează în Evanghelie nu este cum se termină (ştim deja acest lucru), ci „felul” în care se termină. Adevărata călătorie nu este doar sosirea. Adevărata călătorie este tot ceea ce se întâmplă între plecare şi sosire. Aşadar, „atenţie!”, pentru cei care ştiu deja, şi „răbdare!”, pentru cei care nu cunosc încă această poveste.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 32, Ultimul acces: 2025-01-25 11:26:18

Timp total: 0,15s...

[]:1