Arhim. Mihail Daniliuc: În poezia lui Eminescu întâlnim multe simboluri care ne sugerează starea de rugăciune[2022-01-16]de Ștefana TotorceaArhim. Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia-Neamț și cadru didactic la Seminarul Teologic Veniamin Costachi al Mănăstirii Neamț, a publicat un eseu despre atitudinea lui Mihai Eminescu față de rugăciune, așa cum reiese din versurile poetului omagiat sâmbătă, la 172 de ani de la naștere. Frământat, profund, însetat de cunoaștere și de cuprindere cu mintea și cu sufletul a tainelor existențialității umane, Eminescu n-a rămas indiferent față de relația omului cu Dumnezeu, afirmă autorul. El face referire la copilăria poetului, când a cunoscut îndeaproape atmosfera de rugăciune a Mănăstirii Agafton, unde le vizita pe cele patru surori ale mamei, călugărițe în chinovia botoșăneană. Prezența lui în spațiul monahal a cultivat și sporit credința poetului, exprimată, în operă, mai degrabă prin sensibilitatea deosebită a acestuia față de elementele ce compun o asemenea atmosferă duhovnicească: psalmodierea, clopotul, toaca, tămâia, lumina lină, icoanele, candela, sfinții, îngerii, prezența Maicii Domnului, decât printr-o «afișare» explicită, directă. În poezia lui Eminescu întâlnim multe simboluri care ne sugerează starea de rugăciune, nevoia omului de a vorbi cu Dumnezeu, subliniază arhimandritul. El menționează că eminescologul Nicolae Georgescu, în lucrarea Cartea trecerii, boala și moartea lui Eminescu, notează că, la moartea poetului, asupra lui s-au găsit două strofe, probabil ultimele sale versuri: Atâta foc, atâta cer/ Atâtea lucruri sfinte / Pestentunericul vieții / Ai revărsat, părinte! La un simpozion dedicat lui Eminescu, carismaticul părinte Galeriu, interpretând teologic aceste ultime versuri, a conchis: «Teologii români ai vremii nu s-au ridicat până la gândul exprimat, aici și în alte texte, de poet. E chiar semnificația ultimă a sacrificiului eminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său». Când este vorba de rugăciune ca acțiune nemijlocită, se pare că cea mai aproape de sufletul poetului a fost Maica Domnului, căci în lirica sa apare frecvent, el arătându-și astfel iubirea și prețuirea față de cea prin care Hristos, Cel veșnic de zile, S-a făcut om, mai menționează Arhim. Mihail Daniliuc. Poetul inițiază prin vers un sincer dialog cu mijlocitoarea și chezășuitoarea mântuirii noastre, care se transfigurează într-o convorbire sinceră a sufletului cu Dumnezeu, prin Fecioara Maria. Dacă în poeziile Răsai asupra mea și Revars asupra mea poetul o invocă pe Maica Domnului în nume personal, în Rugăciune el «vorbește» în numele credincioșilor, căci întreaga suflare creștină o are pe Preasfânta Fecioară drept Împărăteasă, Maică și mijlocitoare, continuă autorul. Numind-o «crăiasă», alegând un termen arhaic popular pentru «regină», poetul proiectează asupra imaginii Maicii Domnului o atmosferă de basm, evidențiind astfel distanța imensă dintre cei căzuți în mrejele păcatelor și înălțimea morală și duhovnicească a celei «mai cinstite decât heruvimii». Arhimandritul enumeră numirile Maicii Domnului dintr-o variantă a Rugăciunii și figurile de stil folosite, care sunt tipice rugăciunii. În rugăciune, Eminescu, ca orice creștin, nu se simte străin sau orfan în fața lui Dumnezeu, ci plin de nădejde în a primi iertarea și izbăvirea, mai cu seamă când o știe pe Născătoarea de Dumnezeu a fi necontenit mijlocitoare pentru umanitate, scrie egumenul Schitului Vovidenia-Neamț. Rugăciunea lui Eminescu, ca și cele săvârșite de fiecare dintre noi, devine o modalitate sigură de a vorbi cu Dumnezeu, fie direct, fie prin intermediul «casnicilor Săi», sfinții, în frunte cu Preacurata Maria, care s-a dovedit a fi «rugătoare nebiruită». Arhim. Mihail Daniliuc este doctor al Facultății de Teologie Dumitru Stăniloae din Iași, Custode al Casei Memoriale Visarion Puiu și al Muzeului Mihail Sadoveanu. Sursa: www.Basilica.ro Contor Accesări: 229, Ultimul acces: 2023-01-28 04:12:23
|
Timp total: 0,18s...