PORUNCA A VIII-A - Adevar si iubire - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2021 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

PORUNCA A VIII-A - Adevăr și iubire

[2005-12-25]
Decalogul, de pr. Claudiu Dumea

PORUNCA A VIII-A

Să nu mărturisești strâmb
împotriva aproapelui tău.

Adevăr și iubire

De ce împotriva minciunii se predică atât de rar? Sau se predică vreodată? Când ați auzit ultima dată predicându-se împotriva minciunii? Sau ați auzit vreodată vreo predică în biserică având acest subiect? E semn că ne-am resemnat și gândim ca toată lumea: minciuna intră în normalitatea vieții; nu mai poți trăi fără să minți. Minciunea e un păcat mic al limbii, o bagatelă, nu-i cazul să-i acorzi prea multă importanță.

Dar dacă ne confruntăm cu cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, ne dăm seama că lucrurile nu stau chiar așa, că în ochii lui Dumnezeu minciuna nu este o bagatelă.

A fost o minciună aceea care la începutul istoriei omenirii l-a separat pe om de Dumnezeu. A fost minciuna Satanei: "Dacă veți mânca, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu". Ochii li s-au deschis, dar în loc să constate că sunt ca Dumnezeu, au constatat că sunt goi. "Diavolul are două nume, scrie Victor Hugo; unul este Satana, celălalt este Mincinosul". Explicând Decalogul, Sfântul Toma de Aquino spune: "Minciuna este interzisă fiindcă ne face asemănători diavolului. Precum un om după limba pe care o vorbește se trădează, descoperă cărei nații îi aparține, la fel mincinoșii se trădează că sunt progenituri ale Satanei și se numesc fiii lui".

Citim în cartea lui Ben-Sirah: "Mai bun este hoțul decât cel care veșnic minte; dar amândoi vor fi moștenitorii pieirii. Năravul omului mincinos este ocară și rușinea lui îl însoțește pururea" (20, 26-27).

"Urâciune sunt înaintea Domnului buzele care rostesc minciuna" (Prov 12, 22).

După felul în care Dumnezeu pedepsește minciuna, nu rezultă de loc că în ochii lui minciuna ar fi o bagatelă. Profetul Elizeu n-a acceptat nici o răsplată de la Naaman Sirianul pe care îl vindecase de lepră. Servitorul lui Elizeu, Giezi, a alergat după Naaman și, mințind că profetul s-a răzgândit, a cerut ca din partea lui doi talanți și două rânduri de haine. După ce ascunde toate acestea în casă vine la profet. "Unde ai fost Giezi?" - îl întreabă. "Nicăieri". Iarăși minte. Pedeapsa: "Să se lipească lepra lui Naaman de tine și de urmașii tăi în veci". Și a ieșit Giezi de la Elizeu alb de lepră ca zăpada. (Cf. 2 Regi cap.5).

Nu mai e nevoie să vă povestesc cazul celor doi soți, Anania și Zafira din Faptele Apostolilor care, mințindu-l pe Petru cu privire la prețul ogorului vândut, au căzut unul după altul loviți pe loc de moarte.

Dar ce înseamnă în ochii lui Dumnezeu minciuna, cel mai bine o vedem în Sfânta Evanghelie. Mântuitorul a fost înțelegător, plin de bunătate și i-a iertat pe hoți, pe vameși, pe prostituate, dar a fost necruțător cu o categorie de oameni care întruchipau minciuna, falsitatea, nesinceritatea: fariseii, ipocrizia lor reprezentând cea mai respingătoare formă de minciună. Împotriva lor aruncă cuvintele cele mai grele pe care nu le-a aruncat împotriva prostituatelor: fățarnici, morminte spoite, neam de vipere, cloacă de răutate. Nu găsim în Evanghelii nici un fariseu convertit și iertat de Cristos. Dovadă că omul fals, care îl minte sistematic pe Dumnezeu, pe semeni și pe sine, își pervertește conștiința; minciuna devenind o a doua natură, greu se mai poate converti.

Cristos a venit în lume ca să distrugă lucrarea Satanei, adică minciuna. El este Calea, Adevărul și Viața. El fiind Adevărul, ne arată calea care ne conduce din nou la viață, la mântuire, adică la Dumnezeu de care Satana ne-a îndepărtat prin minciună.

Dar să aprofundăm puțin motivul pentru care Dumnezeu condamnă atât de sever minciuna. Motivul principal este acesta: Dumnezeu vrea să protejeze omul și societatea în care trăiește omul. Viața comunitară nu se poate clădi pe minciună, ci pe adevăr, pe sinceritate. Unde domnește minciuna, nu poate fi armonie, încredere, iubire, ci e neîncredere, suspiciune, haos, faliment. "Gândiți-vă un pic, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, ce s-ar alege de noi dacă unul din membrele trupului nostru le-ar minți mereu pe celelalte. Dacă , de pildă, ochiul ar spune mâinii că cărbunii aprinși sunt flori și că florile sunt cărbuni aprinși; dacă i-ar spune piciorului că scorpionii sunt furnici și că furnicile sunt scorpioni; dacă ar spune cerului gurii că mâncarea este otravă și că otrava e mâncare; vai de noi! Ar trebui să murim de mai multe ori pe zi. Or, o asemenea dezordine introduc mincinoșii în viața societății care este ca un trup tainic, compus din atâtea mădulare câți oameni conviețuiesc împreună".

"Să nu dai mărturie falsă împotriva aproapelui tău".

Termenii în care este formulată porunca a VIII-a ne arată clar că ea e destinată să-l protejeze pe aproapele. Minciuna lezează întotdeauna iubirea de aproapele, e păcat împotriva iubirii. Adevărul și iubirea - sunt două realități inseparabile: ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. Spunea Papa Paul al VI-lea: "Adevărul fără iubire ucide, iubirea fără adevăr e oarbă". Spunea aceste cuvinte referindu-se la acele forme degenerate de ecumenism pe care el le numea fals irenism, fals pacifism, în care nu se mai ține cont de adevăr: proclamă toate religiile adevărate. Că ești creștin, catolic sau budist, sau musulman, sau evreu, n-are nici o importanță; important este să ne iubim, să trăim în pace și înțelegere, să nu ne mai certăm pentru probleme de credință, să fim una.

De mințit, e clar, nu avem voie să mințim niciodată, oricât de dificilă și fără ieșire ar fi situația în care ne-am afla. Dar suntem obligați să spunem întotdeauna adevărul sau îl putem tăinui? Iubirea ne obligă uneori să tăinuim adevărul. Nu numai cine minte păcătuiește împotriva poruncii a VIII-a, dar păcătuiește și cel care, spunând adevărul, lezează iubirea. Afirmații categorice precum: Pareat mundus, fiat veritas (Să piară lumea, numai să iasă la lumină adevărul) sau: eu o spun pe șleau, ce-am în gușă și-n căpușă, nu sunt neapărat de inspirație divină și pot fi absolut imorale.

Scrie B. Pascal: "Nu putem face un idol nici măcar din adevăr, fiindcă adevărul fără iubire nu este Dumnezeu... e un idol pe care nu trebuie nici să-l iubim, nici să-l adorăm; și cu atât mai puțin nu trebuie să iubim și să adorăm contrarul lui care este minciuna" (Cugetări).

Iată, pentru exemplificare, câteva cazuri în care a dezvălui adevărul e păcat întrucât este lezată iubirea legitimă față de noi înșine și față de aproapele.

Cardinalul ceh Trochta, pe vremea nazismului simplu preot, a fost închis de naziști. În timpul unei execuții în masă a fost și el împușcat, dar nu mortal. A fost aruncat și el împreună cu celelalte cadavre duse la groapa comună. S-a prefăcut mort până a putut să dispară dintre cei morți. Îl obliga oare porunca a VIII-a să le spună asasinilor adevărul? "Vedeți, nu sunt mort de-a binelea. Vă rog, încă un glonte". Dacă ar fi deschis gura ar fi fost un sinucigaș.

Un alt exemplu. Când copilul abia ajuns la vârsta priceperii începe să-și pună întrebări și îi întreabă pe părinții săi cum a venit pe lume, părinții păcătuiesc mințindu-l, spunându-i povestea cu barza. Dar ar păcătui și mai grav dacă i-ar expune adevărul crud și brutal, șocant pentru vârsta lui, provocându-i astfel o traumă psihică de care rămâne marcat toată viața.

Alt caz. Un bolnav lovit de o boală incurabilă are dreptul să cunoască adevărul cu privire la starea sa reală. A-l minți pe bolnav că nu are nimic, că se va face bine, expunându-l astfel să se prezinte nepregătit în fața lui Dumnezeu, e o crimă iremediabilă. Dar spunându-i dintr-odată tot adevărul în față îl poți ucide pe loc și e tot crimă. Adevărul trebuie descoperit bolnavului treptat, puțin câte puțin, alegând momentele și cuvintele cele mai potrivite.

Lucrurile pe care politicienii le dezvăluie unii despre alții în mas-media în fața opiniei publice, pot fi adevărate; dar păcătuiesc când caută să-și distrugă astfel rivalii și să pună ei mâna pe putere. Dar e o obligație să se sună adevărul despre ei, să fie demascați, când sunt corupți și necinstiți la putere fiind deja, spre a fi îndepărtați de la posturile de conducere. Astfel s-a procedat corect când președintele Statelor Unite, amestecat în afacerea Watergate, a fost obligat să-și dea demisia. În acest sens, e o obligație gravă deschiderea dosarelor securității la noi, pentru ca să fie demascați oamenii compromiși ai vechiului regim, care mai dețin funcții de răspundere în stat și în Biserică. E o obligație impusă de iubirea față de popor, față de Biserică.

Crimele, violurile, hoțiile, sinuciderile de care sunt pline ziarele, sunt lucruri adevărate, nu sunt minciuni; pornografia prezintă lucruri adevărate cu privire la anatomia corpului uman, nu minte și totuși, se păcătuiește grav propagând murdăria, corupția, imoralitatea, pe aceste căi.

Scrie D. Bonhoeffer: "A fi sincer nu înseamnă a da la iveală tot ce există. Însuși Dumnezeu a făcut îmbrăcămintea pentru primii noștri părinți" (Gen 3, 21). In statu corruptionis multe lucruri trebuie ascunse omului, iar răul, chiar dacă nu reușim să-l eliminăm, în tot cazul trebuie să rămână acoperit; a-l etala e o lucrare cinică; și chiar dacă cinicul pozează în om cinstit sau se prezintă ca fanatic al adevărului, el totuși nesocotește adevărul definitiv, adică adevărul că, începând cu păcatul originar, trebuie să existe vălul și secretul".



--------------------------------------------------------------------------------

Păcatele limbii

"Seminariștii... să învețe să prețuiască virtuțile care sunt mult apreciate de oameni și care îl fac iubit pe un slujitor al lui Cristos, cum ar fi sinceritatea... fidelitatea față de cuvântul dat,... caritatea în discuții" (O.T. 11).

Într-adevăr, chiar dacă se minte mult și lumea învață în minciună, acesta este singurul criteriu prin care se deosebește omul de caracter de omul de nimic: sinceritatea, dragostea de adevăr. Împăratul Augustus, învingătorul lui Antonius și al Cleopatrei, a întâlnit un om de 60 de ani care în viața lui nu mințise niciodată. L-a așezat alături de el la intrarea triumfală în Roma și i-a ridicat o statuie pe Capitoliu ca unui erou.

Romanii antici îi marcau pe cei prinși cu minciuna cu fierul roșu pe frunte; mincinoșii purtau veșnic întipărit semnul infamiei. Împăratul Traian era și mai sever. Îi arunca pe cei prinși cu minciuna pe o barcă fără cârmă și fără vâsle și îi împingea în largul mării, lăsându-i să piară în mijlocul valurilor.

Dacă pentru oricare om, fie el și ateu, minciuna este o rușine și o notă infamantă, ea capătă un aspect deosebit de grav la un membru al poporului lui Dumnezeu, la un creștin. Motivul? Ni-l prezintă Catehismul Bisericii Catolice unde citim: "Porunca a VIII-a interzice falsificarea adevărului în relațiile cu alții. Această prescripție morală decurge din vocația poporului sfânt de a fi martor al Dumnezeului său, care este (adevărul) și vrea adevărul. Încălcările adevărului exprimă prin cuvinte sau fapte, un refuz de a se angaja în corectitudinea morală; ele sunt infidelități fundamentale față de Dumnezeu și în acest sens atacă temelia Legământului" (nr. 2464). Mai pe înțeles: orice creștin trebuie să fie un martor al lui Dumnezeu în lume, un vestitor al adevărurilor descoperite de Dumnezeu. Or, dacă el minte, se descalifică în ochii lumii, își pierde credibilitatea, nu mai poate fi un martor al lui Dumnezeu care este adevărul însuși. Adevărul, spune Catehismul, poate fi încălcat nu numai prin cuvinte, dar și prin fapte. Când creștinul își trăiește viața în contradicție cu adevărurile de credință și principiile morale pe care pretinde că le îmbrățișează și pentru care trebuie să dea mărturie, atunci însăși viața lui devine o minciună permanentă; viața lui îmbracă forma cea mai urâtă de minciună și cea mai condamnată de Cristos, care este ipocrizia. În felul acesta creștinul mincinos, ipocrit atacă temelia Legământului, subminează temelia Împărăției lui Dumnezeu.

Nu mai e nevoie să spun cât e de gravă, sub acest aspect minciuna, ipocrizia, la un slujitor al altarului. Cea mai mică minciună ieșită de pe buzele lui îl descalifică, îl face să-și piardă autoritatea în fața credincioșilor. Le poate minți cu vorba sau cu viața sa. Dacă una învață pe alții și alta face, poate să fie orator genial, poate să facă minuni, nu-l mai crede nimeni, nu mai valorează doi bani în ochii lumii. Parafrazând cuvintele Sfântului Francisc de Sales cu "umilința", dacă cineva m-ar întreba: care este lucrul cel mai important în viața unui preot și a unui viitor preot, aș răspunde: sinceritatea. Dar al doilea? Sinceritatea. Dar al treilea? Sinceritatea. Și ori de câte ori mă vei întreba, tot de atâtea ori îți voi răspunde: sinceritatea.

Despre mărturia falsă și despre minciuna ca atare, ca păcate împotriva poruncii a VIII-a, am vorbit deja. Să amintim, pe scurt și celelalte păcate care se pot săvârși împotriva acestei porunci.

Există un păcat făcut numai cu mintea. E judecata temerară, care înseamnă a gândi despre altul de rău, a-l bănui, a-l acuza fără temei, în loc să te gândești la propriile păcate. E și aceasta o formă de ipocrizie pe care Isus o condamnă sever: "Fățarnicule, de ce vezi paiul din ochiul altuia și nu vezi bârna din ochiul tău?... Nu judecați și nu veți fi judecați... Cu măsura cu care măsurați pe alții veți fi și voi măsurați".

Cu un subtil simț psihologic, Sfîntul Pavel, analizând acest fenomen, le arăta Romanilor că a vedea răul din alții înseamnă, de fapt, a proiecta asupra altora răul din tine însuți: "Așadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, te osândești singur, fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleași lucruri" (Rom 2,1). Comentează Sfântul Ioan Gură de Aur aceste cuvinte ale Apostolului: "După cum este greu să întâlnești un om bun care să-l bănuiască pe altul de rău, la fel este greu să întâlnești un om rău care să-l judece pe altul de bine".

Trecând la păcatele limbii, unul din cele mai răspândite păcate împotriva poruncii a VIII-a este vorbirea de rău sau bârfa, sau clevetirea care constă în a dezvălui defectele și greșelile cuiva altor persoane care nu le cunosc, fără un motiv serios din punct de vedere obiectiv. La nimic nu ține omul mai mult decât la prestigiul, la bunul nume, la onoarea sa, la reputație. "Mai mult valorează bunul nume decât mulțimea de bogății" - găsim scris în Cartea Proverbelor (22,1). De aceea Sfântul Francisc de Sales consideră că cine îi fură aproapelui reputația prin bârfă e mai vinovat decât hoțul care îi fură banii din buzunar. "Ceea ce ție nu-ți place, altuia nu-i face" - e un precept pe care îl găsim în codul moral al tuturor popoarelor. Nu-ți place ca alții să te bârfească, să te vorbească de rău, să atenteze la onoarea ta, nu bârfi nici tu pe alții.

Mai gravă decât vorbirea de rău e calomnia, atunci când se inventează pe seama cuiva lucruri neadevărate, false și se afirmă , se răspândesc.

Explicând cuvintele Scripturii: "Limba lor e sabie ascuțită, venin de vipere e sub buzele lor, limba lor e mai rea decât iadul", Sfântul Leonard zice: Într-adevăr e mai rea decât iadul, fiindcă iadul îi arde numai pe cei vinovați, în timp ce o limbă rea îi arde mai mult pe cei nevinovați decât pe cei vinovați. Iadul este efectul dreptății lui Dumnezeu, o limbă rea este efectul nedreptății și perversității omului. Iadul face deosebire între viciu și viciu, între crimă și crimă și îi pedepsește pe vinovați proporțional cu delictele lor, în schimb, o limbă rea transformă virtutea în viciu, prezintă evlavia drept ipocrizie, castitatea drept slăbiciune, blândețea drept lașitate ș.a.m.d.

Desigur, sunt și alte păcate împotriva poruncii a VIII-a, cum ar fi lăudăroșenia, când cineva umflă faptele ca să se dea mare în fața altora cu isprăvile sale sau ironia, când altul este caricaturizat cu răutate.

Dar în mod cu totul deosebit trebuie subliniat un păcat propriu sufletelor meschine: lingușirea sau adularea. Meschin e cel care caută lingușitori, care să-l flateze; meschin e și lingușitorul care flatează spre a se pune bine, spre a intra sub pielea altuia, spre a obține avantaje pe care nu le merită, spre a fi bine văzut, spre a face carieră. Zice Sfântul Augustin: "Persoanele valoroase suferă când sunt lăudate, persoanele lipsite de valoare caută lauda și se înconjoară de lingușitori".

Se povestește că Alexandru cel Mare traversa odată cu barca un fluviu împreună cu scriitorul Aristotel. Acesta îi citea din biografia pe care i-o scrisese, o carte plină de elogii și lingușiri. Împăratul îi smulge cartea din mâini și i-o aruncă în apă.

Ladislau, regele Poloniei, considera drept o palmă un cuvânt de lingușire. Când cineva îl flata, îl pălmuia. Întrebat: "De ce mă bați?" Răspundea: "Îi pălmuiesc pe cei care mă pălmuiesc".

Catehismul atrage atenția că cei care se pretează la lingușire, la adulare, devin complici la viciile și păcatele celor pe care îi adulează, încurajându-i și aprobându-i prin aceasta pe cei adulați în răutatea faptelor lor și în perversitatea purtării lor.

Cu amărăciune ne amintim cum un popor întreg, poporul nostru, timp de aproape 50 de ani a înălțat osanale unor paranoici ca Stalin sau Ceaușescu, unor tirani care au dus țara la ruină morală și materială. Tiranii au murit, complicii lor trăiesc. Avea dreptate Sfântul Ieronim când scria: "Plus nocet lingua adulatoris quam gladius persecutoris" (Mai mult rău face limba lingușitorului decât sabia prigonitorului).

În încheiere, să reflectăm la urmările pe care le au aceste păcate ale limbii: "Orice greșeală săvârșită la adresa dreptății și a adevărului atrage datoria de a repara chiar dacă autorul ei a fost iertat... Această datorie de reparare privește și greșelile săvârșite la adresa reputației altora" (nr. 2487). Și cât e de greu să mai repari ce ai dăunat prin vorbe!

Avea dreptate Sfântul Filip Neri: e mai ușor strângi penele unei păsări pe care le-ai împrăștiat cu o zi înainte, pe drum, decât să strângi vorbele care au ajuns la urechile altora. Închipuiți-vă că vedeți pretutindeni cuvintele pe care Sfântul Augustin le-a scris pe peretele sufrageriei sale:

"Quisquis amat dictis absentium rodere vitam,
Hanc mensam vetitam noverit esse sibi".

(Dacă cineva vrea să muște prin vorbele sale din reputația celor care nu sunt de față, să știe că nu are loc la această masă).

© 1999 Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 455, Ultimul acces: 2021-05-03 02:30:24