Mons. Lorenzo Leuzzi despre ultima enciclica - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2021 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Mons. Lorenzo Leuzzi despre ultima enciclică

[2008-01-15]
În zilele noastre 'este nevoie de o autocritică a creștinismului modern, pornind din nou de la propriile rădăcini', susține Monseniorul Lorenzo Leuzzi, director al Oficiului pentru Pastorația Universitară din Vicariatul de Roma. Comentând într-un interviu acordat agenției Zenit câteva aspecte din enciclica lui Benedict al XVI-lea, 'Spe salvi', Monseniorul Leuzzi a subliniat că, în opoziție cu o anumită derivă individualistă a creștinismului, 'creștinii trebuie să explice motivul speranței lor și s-o ofere lumii'. Interviul a apărut tradus de pr. Mihai Pătrașcu pe situl Ercis.ro, de unde îl preluăm în continuare.
- 'Spe salvi' critică scientismul și propune o autocritică a creștinismului trăit în manieră individualistă, de ce?
- Ambele perspective sunt antirealiste, deoarece nu răspund la adevărata dorință a omului de a ieși din sine pentru a se îmbogăți ontologic. În timp ce este destul de comprehensibilă și răspândită critica față de credința în progres, papa citează Școala din Frankfurt în paragraful 22, încă nu apare la orizont autocritica creștinismului modern, care a răspuns la noile așteptări ale societății contemporane cu propunerea subiectivă a credinței, proprie Reformei, luând-o pe un drum care l-a dus, de fapt, în afara istoriei, chiar dacă e foarte prezent în cercurile culturale de elită!
- Speranța creștină, și deci credința, este o realitate individualistă?
- Răspunsul la această întrebare este inima enciclicei! Papa răspunde că nu! Dacă creștinismul a trăit această derivă, pe planul istoric, individualist, deși a desfășurat o mare operă de formare a omului și de îngrijire a celor slabi și a celor suferinzi, aceasta s-a întâmplat pentru a sluji societatea care înainte de revoluția industrială avea nevoie de o animare etică, prevalent de tip sacral. Credința creștină, dacă vrea să fie izvor de speranță pentru societatea contemp o rană, trebuie să se înțeleagă din nou pe sine însăși, după paranteza istorică a slujirii statico-sacrale adusă societății, ca experiență dinamică ce ajunge la om în existența sa și-i dăruiește viața nouă. Viața creștină nu este numai o experiență subiectivă a lui Dumnezeu sau 'o îndreptare personală spre lucrurile care trebuie să vină, dar încă sunt total absente': ea este o existență nouă care constituie o 'dovadă' a lucrurilor care nu se văd. Ea atrage înlăuntrul prezentului viitorul, așa încât acesta din urmă nu mai este simplul 'încă nu'. Creștinii aparțin unei societăți noi și pot investi pentru viitor propria libertate pentru că au experimentat și experimentează iubirea lui Dumnezeu în Isus Cristos care susține libertatea omului spre adevăr. Viața nouă în Cristos îl face pe om capabil să iasă din el însuși și să devină constructor al acelei societăți noi care este Biserica. Fără speranță omul nu va putea să fie constructor autentic al istoriei deoarece va fi constrâns s ă redimensioneze exigențele libertății și ale rațiunii. Capacitatea și dorința de a fi constructor al istoriei va putea să se dezvolte în măsura în care omul posedă în germen certitudinea că ieșirea lui din el însuși nu se anulează în dialectica istoriei, ci se deschide spre construirea comunității unde fiecare om este primit pentru ceea ce este, respectând adevăratele sale exigențe de dreptate.
- De ce creștinismul nutrește speranță și-l eliberează pe om?
- Viața 'conform lui Cristos' nu numai că-l eliberează pe om de stăpânirea elementelor cosmosului, ci și de legile practicilor antirealiste care golesc omul de orice consistență ontologică. Speranța creștină nu se poate limita să promoveze formarea etică a omului, ci trebuie să fie din nou promotoarea acelei singularități care face din creștinism un mesaj nu numai 'informativ', ci 'performativ'. Noua situație istorică impune creștinismului să vestească lumii cu cuvintele și faptele că Dumnezeu nu este o ' îndepărtată cauză primă a lumii' și că prin intermediul lui Cristos omul poate să fie sigur de Dumnezeu. Simpla vestire informativă poate cel mult să-l facă bun pe om, dar nu va putea să-l salveze de practicile antirealiste ale societății contemporane: numai viața nouă în Cristos poate să-l facă pe om protagonist al istoriei. Condiția necesară pentru a realiza această trecere de la o vestire informativă la cea 'performativă' este realizarea unui nou raport între filozof și păstor, adică între rațiune și credință. În perspectiva 'informativă', proprie unei realități statice, credința și rațiunea pot parcurge căi diferite și, eventual, chiar paralele, ajungând la același obiectiv, adică acela al adevărului. În perspectiva 'performativă', proprie unei realități dinamice, de care aparține creștinismul, credința și rațiunea sunt destinate să se caute reciproc, deoarece construirea istoriei angajează prezența lui Dumnezeu și participarea omului în mod mai radical. Nu se poate cons t rui istoria sprijinindu-ne pe speranța proprie, este necesară marea speranță, care susține drumul omului. Creștinul, în viața sa eclezială, posedă această mare speranță și este chemat s-o ofere omenirii.
- Care este contribuția creștinismului la societate pentru ca edificarea ei să nu-l anuleze pe om, ci să-l facă protagonist?
- Prima contribuție este de a-l ajuta pe om să aibă conștiința de sine. A doua este de a-l ajuta pe om să aibă conștiința limitei. A treia contribuție este de a-l ajuta pe om să aibă conștiința răului. Creștinul care are viața nouă este în stare să trăiască plinătatea umanității: marea speranță nu este în afara lui, ci în noua sa existență. Asta îl face pe creștin adevărat constructor al istoriei. Civilizația iubirii mai înainte de a fi o angajare este dar. Pentru a construi istoria nu sunt suficiente speranțele personale, ci este necesar să avem marea speranță care este forța pentru a proiecta. Dacă Dumnezeul lui Isus Cristos ar fi D umnezeul legii, nu ar fi posibil să construim. Dumnezeu s-ar înșela pe sine însuși. Dacă Dumnezeu s-a manifestat în istorie pentru a spune 'cine este în realitate omul și ce anume trebuie să facă el pentru a fi într-adevăr om' este pentru că e prea puțin pentru om să fie bun: omul este chemat să fie constructor. Creștinismul nu a fost niciodată un mesaj al micilor speranțe, pentru că aceasta l-ar duce înapoi în Vechiul Testament (timp al așteptării). Sfinții au trăit mereu în marea speranță. Societatea contemporană, în pofida contradicțiilor socio-culturale, așteaptă această veste, adică aceea a marii speranțe, fără de care va fi imposibil de construit civilizația iubirii.
(Sursa: Dieceza Romano-Catolică de Iași)

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 848, Ultimul acces: 2021-04-21 21:45:33