CÂTE CEVA Benone Burtescu[2010-01-02]SUFICIENT de BUNÎn lecțiunea Școlii de Sabat, deunăzi era pusă întrebarea: Ai simțământul că nu ești suficient de bun ca să fii mântuit? Îmi pot pune această întrebare în două feluri, din multele feluri: 1. AI simțământul că nu ești suficient de bun ca să fii mântuit? Adică, dacă AM acest simțământ sau nu. 2. Ai simțământul că NU EȘTI SUFICIENT de BUN ca să fii mântuit? Adică, dacă am ACEST fel de simțământ sau am altul, altfel. Poate unul din răspunsurile la această întrebare care ar dovedi că ea nu este înțelept a se pune este tot o întrebare, și anume: Ai simțământul că EȘTI SUFICIENT de BUN ca să fii mântuit? Când răspund la această întrebare cu NU, eu NU am simțământul că sunt SUFICIENT de BUN ca să fiu mântuit, înseamnă că pe o anume scară către SUFICIENȚĂ, eu pot ajunge să fiu SUFICIENT de BUN. Când răspund DA, eu am simțământul că SUNT SUFICIENT de BUN ca să fiu mântuit, înseamnă că mă consider AȘA, ceea ce ar fi cea mai mare dovadă că NU SUNT AȘA. Fără a nesocoti adevărul numeroaselor pasaje din Scriptură care vorbesc foarte frumos despre CE SĂ FACEM și CE SĂ NU FACEM, chiar în legătură cu mântuirea noastră, cum ar fi întrebarea ce să fac ca să fiu mântuit, ci dimpotrivă, a le sublinia valoarea, principala problemă în mântuire poate nu este A NU FACE CEVA (ce?) și A FACE CEVA (ce), PENTRU a fi mântuit. A FACE CEVA sau A NU FACE CEVA nu poate determina MÂNTUIREA în sine, ci doar ACORDAREA ei. Desigur motivația mea de a fi mântuit, este bună. Faptul că vreau să fiu mântuit este bun. Dar A FACE CEVA și A NU FACE CEVA și urmează și cuvântul SUFICIENT, nu este spunere potrivită. MÂNTUIREA nu este doar un TEST, un EXAMEN, o calificare. MÂNTUIREA nu are numai aspectul de OBȚINERE ci și pe cel și mai ales, de CREARE a ei. Testul din grădina Edenului ca ascultare este valabil și acum, dar problematica în sine este mult mai cuprinzătoare. Atunci, prin ascultare era vorba de RĂMÂNERE într-o stare deja existentă. Acum, prin ascultare și CE altceva, este vorba de IEȘIT dintr-o stare și TRECUT în altă stare. La judecata cea mare, eu nu mă pot prezenta pentru a fi mântuit, cu AM FĂCUT CEVA și N-AM FĂCUT CEVA ca o PRETINDERE de SUFICIENT de BUN. Nu mai vorbesc de faptul că acest SUFICIENT, înseamnă un MINIM de BUN, arătând că se putea MAI MULT, dar întrucât era SUFICIENT, m-am oprit. O așa vorbire despre MÂNTUIRE, este nespus de săracă. Ca să înțeleg mai bine acest lucru, vorbesc acum cum zice Pavel în felul oamenilor, ba chiar prin absurd. Presupun că Domnul NU POATE să mă mântuiască, orice AȘ FACE și ORICE NU AȘ FACE eu. În acest caz m-aș mai întreba ce SĂ FAC și ce SĂ NU FAC? Sau n-ar mai fi nici o străduință din partea mea. Sau, dacă Domnul mi-ar spune te mântuiesc ORICE AI FACE și ORICE NU AI FACE, m-aș apuca să fur, să omor etc? În contextul SUFICIENȚEI și INSUFICIENȚEI în cadrul mântuirii, a apărut ceea ce se cheamă PRINCIPII de MÂNTUIRE. Sunt foarte MOTIVAT să țin PRINCIPIILE de MÂNTUIRE, poate chiar DISPUS să fac acest lucru, pentru că altfel n-aș fi mântuit și mai ales pierd veșnicele răsplătiri. Are SENS. Sensul are în vedere un SCOP. Dacă SCOPUL mi-ar lipsi, mi-ar mai fi tot atât de drag SENSUL? Așa se face că sunt tentat să mă REZUM la PRINCIPIILE de MÂNTUIRE ca un student la întrebările de examen, strict. Să-l iau, să-l trec. Ar fi minunat ca CE SĂ FAC și CE SĂ NU FAC, să fie natural, în detaliul celor mai mici trăiri. Dar în context SUFICIENT și INSUFICIENT, mă trezesc întrebându-mă: dar acest lucru de ce SĂ-L FAC sau SĂ NU-L FAC dacă el nu este PRINCIPIU de MÂNTUIRE? Și analizând eu, după toate posibilitățile mele de pricepere și de percepere (destul de reduse, dar părându-mi-se multe și bune), ba chiar mai citind în felul meu și din Scriptură, mai scad din numărul PRINCIPIILOR de Mântuire. De ce ATÂT dacă se poate să fiu mântuit și cu mai PUȚIN. De ce AȘA dacă se poate să fiu mântuit și mai ALTFEL. Ba chiar mă acuz de fariseism, nu cumva să fac mai mult decât ar fi SUFICIENT. Crezându-mă și destul de înțelept, fac SELECȚIA. Două coloane. Pe una PRINCIPII de MÂNTUIRE, mai de vreau, mai de nu vreau, mai de-mi plac, mai de nu-mi plac, mă zbat pentru ele pentru că altfel NU SE POATE, sunt întrebări de examen, și a doua coloană cu lucruri fără valoare de PRINCIPIU de MÂNTUIRE, bune, dar de care în concepția mea NU-MI DEPINDE MÂNTUIREA. Din nou exemplu absurd, pentru învățătură. Fraților, Sabatul ESTE PRINCIPIU de MÂNTUIRE, nu cumva să-l călcăm căci fără el NU SE POATE, sau Fraților, Sabatul NU ESTE PRINCIPIU de mântuire, așa că SE POATE și FĂRĂ el, de ce să ne mai chinuim. Frumoase sunt multele făgăduințe ale Domnului și curat dorul nostru după împlinirea lor cu noi. Așteptarea răsplătirii promise, nemeritate, tânjirea după lucrurile nevăzute, neauzite și neatinse vreodată până acum. Stăpânul lor însă este DOMNUL. Mai presus de MÂNTUIRE chiar, este DOMNUL MÂNTUIRII. Mai înainte de CA SĂ FIU MÂNTUIT, se cuvine CA SĂ FIE DOMNUL SLĂVIT. Cumva, partea mea este SĂ ASCULT de DUMNEZEU, fără PRETINDERE, fără PREJUDECATĂ. Condiționând omenește ASCULTAREA de MÂNTUIRE ca să -, mă suspectez de un fel ciudat de egoism. Condiționând MÂNTUIREA de ASCULTARE ca să , mă suspectez de un soi ciudat de mândrie. Ascult de Domnul. De ce? Ca să..? Și dacă ascult DEGEABA? Sunt ispitit să mă întreb. Îmi răspund: Nu-i treaba mea. Treaba mea este să ascult. Restul Îi aparține. Dacă niciodată nu voi ajunge să spun Am simțământul că SUNT SUFICIENT de BUN ca să fiu mântuit, la ce trebuie să mă întreb dacă Am simțământul că nu sunt suficient de bun ca să fiu mântuit? În loc de AGONIA că NU SUNT SUFICIENT de BUN ca să fiu mântuit și în loc de extazul că SUNT SUFICIENT de BUN ca să fiu mântuit, prefer legământul de a-L iubi pe Domnul Dumnezeu din toată inima mea, cu tot cugetul meu, cu toată puterea mea. Și MÂNTUIREA? E în mâinile Sale. Benone Burtescu (dburtescu@aol.com) Sursa: www.InterCer.net Contor Accesări: 5487, Ultimul acces: 2024-12-03 23:43:37
|
Timp total: 0,24s...
[]:1