Predica Sfantului Parinte Papa Benedict al XVI-lea la Solemnitatea Epifaniei Domnului Bazilica San Pietro, - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2019 BISERICI.org

Noutăți în... e-mail!

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea la Solemnitatea Epifaniei Domnului Bazilica San Pietro,

[2010-01-10]
miercuri, 6 ianuarie 2010
Dragi frați și surori!

Astăzi, Solemnitatea Epifaniei, marea lumină care iradiază din Peștera din Betleem, prin intermediul Magilor care provin din Orient, inundă întreaga omenire. Prima lectură, luată din Cartea profetului Isaia, și fragmentul din Evanghelia după Matei, pe care tocmai le-am ascultat, pun una lângă alta promisiunea și împlinirea ei, în acea tensiune particulară care se întâlnește atunci când se citesc unul după altul fragmente din Vechiul și din Noul Testament. Iată apărând în fața noastră viziunea splendidă a profetului Isaia care, după umilințele suferite de poporul lui Israel din partea puterilor acestei lumi, vede momentul în care marea lumină a lui Dumnezeu, în mod aparent fără putere și incapabil să protejeze poporul Său, va răsări peste tot pământul, astfel că regii popoarelor se vor închina în fața lui, vor veni din toate colțurile lumii și vor depune la picioarele lui comorile lor cele mai prețioase. Și inima poporului fremăta de bucurie.

Față de o astfel de viziune, cea pe care ne-o prezintă evanghelistul Matei apare săracă și modestă: ne pare imposibil să recunoaștem în ea împlinirea cuvintelor profetului Isaia. Într-adevăr, au sosit la Betleem nu puternicii și regii pământului, ci câțiva Magi, personaje necunoscute, poate privite cu suspiciune, în nici un caz demne de vreo atenție particulară. Locuitorii Ierusalimului sunt informați de cele întâmplate, dar nu consideră necesar să se deranjeze, și nici măcar la Betleem nu pare să fie cineva care să se îngrijească de nașterea acestui Prunc, numit de Magi Regele Iudeilor, în afară de acești oameni veniți din Orient care merg să îl viziteze. Puțin după, într-adevăr, când regele Irod va face să se înțeleagă cine deține în mod efectiv puterea, constrângând Sfânta Familie să fugă în Egipt și oferind o dovadă a cruzimii sale prin uciderea copiilor nevinovați (cf. Matei 2,13-18), episodul Magilor pare să fie șters și uitat. Este, deci, de înțeles ca inima și sufletul credincioșilor din toate secolele să fie atrase mai mult de viziunea profetului decât de relatarea sobră a evanghelistului, așa cum atestă și reprezentările acestei vizite în ieslele noastre, unde apar cămilele, dromaderii, regii puternici ai acestei lumi care îngenunchează în fața Pruncului și depun la picioarele lui darurile lor în cufere prețioase. Dar trebuie să dăm o mai mare atenție la ceea ce ne transmit aceste două texte.

În realitate, ce anume a văzut Isaia cu privirea sa profetică? Într-un singur moment, el întrezărește o realitate destinată să marcheze întreaga istorie. Dar și evenimentul pe care Matei ni-l povestește nu este un episod scurt care poate fi trecut cu vederea, care se încheie cu întoarcerea în grabă a Magilor în propriile lor ținuturi. Dimpotrivă, este un început. Aceste personaje care provin din Orient nu sunt ultimele, ci primele din marea procesiune a celor care, de-a lungul tuturor epocilor istoriei, știu să recunoască mesajul stelei, știu să meargă pe căile indicate de Sfânta Scriptură și știu să îl găsească, astfel, pe Cel care în mod aparent este slab și fragil, dar care, în schimb, are puterea de a dărui inimii omului bucuria cea mai mare și mai profundă. În El, într-adevăr, se manifestă realitatea minunată că Dumnezeu ne cunoaște și ne este aproape, că mărirea și puterea Sa nu se exprimă în logica lumii, ci în logica unui prunc lipsit de apărare, a cărui forță este numai aceea a iubirii care se încredințează nouă. În drumul istoriei, există întotdeauna persoane care sunt iluminate de lumina stelei, care găsesc drumul și ajung la El. Toate trăiesc, fiecare în felul ei, aceeași experiență cu a Magilor.

Ei au adus aur, smirnă și tămâie. Nu sunt, cu siguranță, daruri care să răspundă unor necesități primare sau cotidiene. În acel moment, Sfânta Familie ar fi avut cu siguranță mult mai mult nevoie de ceva diferit decât tămâie și smirnă, și nici aurul nu putea să îi fie util în mod imediat. Dar aceste daruri au o semnificație mai profundă: sunt un act de dreptate. Într-adevăr, după mentalitatea care era în vigoare în acel timp în Orient, reprezintă recunoașterea unei persoane ca Dumnezeu și Rege: sunt, așadar, un act de supunere. Vor să spună că din acel moment cei care le-au dăruit aparțin suveranului și îi recunosc autoritatea. Consecința care derivă de aici este imediată. Magii nu mai pot să continue pe drumul lor, nu mai pot să se întoarcă la Irod, nu mai pot să fie aliați cu acel suveran puternic și crud. Au fost conduși pentru totdeauna pe calea Pruncului, aceea care îi va face să îi lase deoparte pe cei mari și puternici ai acestei lumi și îi va duce la Cel care ne așteaptă între cei săraci, calea iubirii care numai ea singură poate să transforme lumea.

Așadar, nu numai că Magii s-au pornit la drum, dar de la acel act al lor a început ceva nou, a fost trasată o nouă cale, a coborât asupra lumii o nouă lumină care nu s-a stins. Se împlinește viziunea profetului: acea lumină nu mai poate să fie ignorată în lume: oamenii vor merge la acel Prunc și vor fi iluminați de bucuria pe care numai El știe să o dea. Lumina Betleemului continuă să strălucească în toată lumea. Celor care au primit-o Sfântul Augustin le amintește: "Și noi, recunoscându-l pe Hristos regele nostru și preotul care a murit pentru noi, l-am onorat ca și cum i-am fi oferit aur, smirnă și tămâie; ne lipsește doar să îl mărturisim mergând pe o cale diferită de cea pe care am venit" (Sermo 202. In Epiphania Domini, 3,4)

Dacă citim așadar împreună promisiunea profetului Isaia și împlinirea ei în Evanghelia lui Matei în marele context al întregii istorii, apare evident că ceea ce ne este spus, și ceea ce încercăm să reproducem în iesle, nu este un vis și nici un joc inutil de senzații și de emoții, lipsite de vigoare și de realitate, ci este Adevărul care se răspândește în lume, chiar dacă Irod pare să fie mereu mai puternic și acel Prunc pare să poată fi alungat între cei care nu au importanță, sau chiar călcat în picioare. Dar numai în acel Prunc se manifestă puterea lui Dumnezeu, care adună oamenii din toate veacurile, pentru ca sub domnia Sa să parcurgă calea iubirii, care schimbă fața lumii. Totuși, chiar dacă cei puțini din Betleem au devenit mulți, cei care cred în Isus Hristos par să fie mereu puțini. Mulți au văzut steaua, dar numai puțini i-au înțeles mesajul. Cei care studiau Scriptura în timpul lui Isus cunoșteau perfect cuvântul lui Dumnezeu. Au fost în măsură să spună fără nici o dificultate ceea ce se putea găsi în ea referitor la locul în care se va naște Mesia, dar, așa cum spune sfântul Augustin: "li s-a întâmplat lor ca și pietrelor miliare (care arată drumul): în timp ce au dat indicații călătorilor de pe drum, ei au rămas nemișcați" (Sermo 199. In Epiphania Domini, 1,2).

Putem atunci să ne întrebăm: care este motivul pentru care unii văd și găsesc și alții nu? Ce anume deschide ochii și inima? Ce anume le lipsește celor care rămân indiferenți, celor care arată drumul, dar nu se mișcă? Putem să răspundem: prea multă siguranță în ei înșiși, pretenția de a cunoaște în mod perfect realitatea, prezumția că au formulat deja o judecată definitivă asupra lucrurilor fac inimile lor închise și insensibile față de noutatea lui Dumnezeu. Sunt siguri de ideea pe care și-au făcut-o despre lume și nu se mai lasă tulburați în intimitatea lor de aventura unui Dumnezeu care dorește să îi întâlnească. Își pun încrederea lor mai degrabă în ei înșiși decât în El și nu consideră posibil ca Dumnezeu să fie atât de mare încât să se poată face mic, astfel încât să se poată apropia cu adevărat de noi.

În sfârșit, ceea ce lipsește este autentica smerenie, care știe să se supună la ceea ce este mai mare, dar și curajul autentic, care conduce la a crede în ceea ce este cu adevărat mare, chiar dacă se manifestă într-un Prunc fără apărare. Lipsește capacitatea evanghelică de a fi copii în inimă, de a se minuna, și de a ieși din sine pentru a porni pe calea pe care o indică steaua, calea lui Dumnezeu. Domnul însă are puterea de a ne face capabili să vedem și de a ne mântui. Dorim, așadar, să îi cerem să ne dea o inimă înțeleaptă și inocentă, care să ne permită să vedem steaua milostivirii Sale, să călătorim pe calea Sa, pentru a-l găsi și a fi inundați de marea lumină și de adevărata bucurie pe care El a adus-o în această lume. Amin!

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 720, Ultimul acces: 2019-11-19 20:30:01