Sfantul Serafim de Sarov este sarbatorit in Biserica Ortodoxa Romana - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2019 BISERICI.org

Noutăți în... e-mail!

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Sfântul Serafim de Sarov este sărbătorit în Biserica Ortodoxă Română

[2011-01-02]
Biserica Ortodoxă Română sărbătorește astăzi, 2 ianuarie, și pe Sfântul Serafim de Sarov. Sfântul Serafim de Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse, s-a născut în 19 iulie 1745. Părinții săi, Isidor și Agatia Moshnina erau din Kursk. Tatăl lui era comerciant și spre sfârșitul vieții a început construcția unei catedrale în Kursk pe care n-a apucat s-o mai vadă terminată. Fiul său Prochorus, viitorul Serafim, a rămas în grija mamei văduve care l-a crescut în credință.
După moartea soțului ei, Agatia Moshnina a continuat construcția catedralei. Într-o zi, luându-l și pe micul Prochorus cu ea pe șantier, acesta a căzut de pe schela turnului de clopote, de la o înălțime de șapte etaje. Băiatul ar fi putut muri dar Bunul Dumnezeu a cruțat viața acestui viitor astru al Bisericii. Îngrozită, mama a alergat la el și și-a găsit fiul nevătămat, conform calendar-ortodox.ro.
Tânărul Prochorus, înzestrat cu o memorie excelentă, a învățat repede scrisul și cititul. Din copilărie îi plăcea să participe la slujbele bisericii și să citească atât Sfânta Scriptură cât și Viețile Sfinților împreună cu colegii săi de studenție. Cel mai mult îi plăcea să se roage și să citească Sfânta Evanghelie când era singur.
La un moment dat, Prochorus s-a îmbolnăvit foarte grav, viața lui fiind în pericol. Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis că îl va vizita și îl va vindeca. Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l-a dus pe copil să sărute icoana după care acesta s-a vindecat imediat.
Tânăr fiind, Prochorus își făcea planuri pentru a-și dedica viața în întregime lui Hristos și a intra la o mănăstire. Mama lui nu a fost împotriva acestei decizii și l-a binecuvântat în drumul lui spre monahism, dăruindu-i o cruce de aramă pe care tânărul a purtat-o pe piept toată viața lui. Prochorus a pornit pe jos împreună cu alți pelerini din Kursk spre Kiev pentru a-i venera pe Sfinții Peșterilor.
Prochorus l-a vizitat pe Părintele Dositeu (de fapt era o femeie, Daria Tyapkina), care i-a dat binecuvântare să se retragă la mănăstirea din pustia Sarovului și acolo să-și câștige mântuirea.
Trecând pe la casa părintească Prochorus și-a luat rămas bun de la mama și rudeniile sale. În ziua de 20 noiembrie 1778 a ajuns la Sarov, unde era stareț Părintele Pahomie. Acesta l-a primit și l-a dat în grija Părintelui Iosif, care l-a pus la multe ascultări în mănăstire: era slujitor în chilia părintelui, făcea pâine și prescură și lucra în tâmplărie. Tânărul își făcea ascultările cu râvnă și zel ca și cum l-ar servi pe Domnul Însuși. Prin muncă constantă el se ferea de acedie, pe care o considera, cum avea să spună mai târziu, 'cea mai gravă ispită a călugărilor novice'. Aceasta se vindecă prin rugăciune, abținerea de la conversații plictisitoare, prin muncă asiduă, prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu și prin răbdare, deoarece acedia este hrănită de micimea sufletului, neglijență și vorbă fără rost'.
Cu binecuvântarea egumenului Pahomie, Prochorus se abținea de la mâncare în zilele de miercuri și vineri și mergea singur în pădure unde practica Rugăciunea lui Iisus. După doi ani ca novice, Prochorus s-a îmbolnăvit de hidropizie, corpul a început să i se umfle și suferea îngrozitor. Mentorul lui, Părintele Iosif și ceilalți părinți îl iubeau pe Prochorus și aveau grijă de el. Boala l-a ținut cam trei ani, timp în care ei nu au auzit nici un cuvânt de nemulțumire din gura lui. Temându-se pentru viața lui, părinții doreau să cheme un doctor să-l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunându-le: ' Sfinte părinte, eu m-am încredințat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului și al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos și Preacuratei lui Maici.'
Apoi a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate. În timp ce restul părinților se rugau în biserică, Prochorus a avut o viziune în care i-au apărut Maica Domnului împreună cu Apostolii Petru și Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Maica Domnului îi spuse Sfântului Ioan: 'Acesta este unul de-ai noștri', după care l-a atins cu toiagul într-o parte pe călugăr și imediat lichidul adunat în corpul acestuia a început să iasă prin incizia făcută de Preacurata. După terminarea moliftei frații l-au găsit pe Prochorus vindecat, având o singură cicatrice ca semn al miracolului ce s-a împlinit.
La scurt timp, în locul apariției Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una din capele a fost dedicată sfinților Zosima și Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf. Serafim a construit cu propriile sale mâini sfânta masă din altarul capelei din lemn de chiparos, primind întotdeauna Sfintele Taine în acea biserică.
După opt ani de novicie la mănăstirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele de Serafim, nume care reflecta dragostea lui vie pentru Domnul și dorința să nestăvilită de a-l sluji. După un an, Serafim a fost numit ierodiacon.
Cu spirit zelos, el slujea în biserică zilnic, rugându-se permanent și după terminarea slujbelor. Domnul îi îngăduia să aibă viziuni în timpul slujbelor bisericești, de multe ori văzând îngeri care slujeau laolaltă cu preoții. În timpul Sfintei Liturghii din Marea și Sfânta Joi, slujită de egumenul Pahomie și părintele Iosif, Sf. Serafim a mai avut o viziune. După introducerea la Sfânta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronunță cuvintele: 'O, Doamne, mântuiește pe cei ce se tem de tine și auzi-ne', după care ridică patrafirul spunând: 'În vecii vecilor'. Dintr-o dată a fost orbit de o lumină strălucitoare și, ridicând privirea, îl văzu pe Domnul nostru Iisus Hristos intrând din partea de vest a bisericii, înconjurat de Puterile cele fără de trup.
Ajungând la amvon, Domnul a binecuvântat pe toți rugătorii și a intrat în icoana sa din dreapta ușilor altarului. Sf. Serafim, răpit cu spiritul după această viziune miraculoasă, n-a mai putut scoate nici un cuvânt și nu s-a mai putut mișca din loc. Ceilalți l-au dus de mână în altar unde a rămas nemișcat încă trei ore, cu culoarea feței schimbată de la harul divin care s-a coborât asupra lui. După această vedenie, sfântul a devenit și mai râvnitor. În timpul zilei muncea în mănăstire iar noaptea se ruga în chilia lui din pădure.
În 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot săvârșind Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi. După moartea părintelui egumen Pahomie, Sf. Serafim a primit binecuvântare din partea noului stareț al mănăstirii, părintele Isaia să se retragă într-un loc din pădure, la o distanță de 5 km de mănăstire, loc pe care l-a denumit 'Muntele Athos' și unde s-a dedicat rugăciunii solitare. El mergea la mănăstire doar sâmbăta, înainte de privegherea de toată noaptea și se întorcea la chilia sa din pădure după Liturghia de duminică unde se împărtășea cu Sfintele Taine.
Pustnicul Serafim își petrecea timpul cu nevoințe ascetice. Pravila sa de rugăciune se baza pe cele rânduite de Sf. Pahomie pentru mănăstirile antice din deșert. El purta cu sine tot timpul Sfânta Evanghelie, citind în întregime Noul Testament într-o săptămână. De asemenea, citea și din Sfinții Părinți și Sfintele Slujbe. Sfântul a învățat pe de rost multe din imnurile bisericești pe care le cânta în timp ce lucra în pădure. În jurul chiliei și-a amenajat o grădină și un stup de albine. Postea foarte aspru, mâncând o dată în zi în afară de miercuri și vineri când nu mânca nimic. În prima Duminică a postului mare nu mânca nimic până sâmbăta, când primea Sfintele Taine.
Sfântul părinte era uneori atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemișcat, fără să vadă sau să audă nimic în jurul lui. Din când în când îl mai vizitau schimonahul Marcu cel Tăcut și arhidiaconul Alexandru care locuiau și ei în pustie. De multe ori îl găseau în contemplație și se retrăgeau în liniște ca să nu-l deranjeze.
În căldura verii, dreptul pustnic obișnuia să culeagă mușchi dintr-o mlaștină pentru fertilizarea grădinii, iar când țânțarii îl înțepau rău de tot el suporta spunându-și:' Patimile sunt omorâte prin suferință și durere'.
Singurătatea lui era deranjată de multe ori de călugări și mireni care îl căutau pentru un sfat sau o binecuvântare. Cu binecuvântarea egumenului, pustnicul a interzis femeilor să-l viziteze, după care, primind un semn de la Dumnezeu că dorința ii este ascultată, în cele din urmă a refuzat să mai primească vizitatori. Prin rugăciunile sale, cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii antici învecinați, blocând orice acces. Doar pasările mai veneau la el și animalele sălbatice în compania cărora a trăit ca și Adam în Paradis. Animalele veneau la miezul nopții și așteptau ca sfântul să-și termine pravila de rugăciune, după care hrănea cu pâine din mâna lui urșii, râșii, vulpile, iepurii și chiar lupii. Sfântul Serafim avea un prieten urs care i se supunea întru totul și îl ajuta la diferite treburi.
Pentru a alunga vicleșugurile vrăjmașului, Sf. Serafim și-a intensificat nevoințele și a început o luptă ascetică nouă, imitându-l pe Sf. Simeon Stâlpnicul (1 septembrie), și anume, în fiecare noapte se urca pe o stancă uriașă din pădure sau pe una mică din chilia lui și nu se odihnea decât foarte puțin. Stătea în picioare sau în genunchi și se ruga cu mâinile ridicate: 'Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul'. Sfântul s-a rugat așa timp de 1000 de zile și nopți.
Odată, pe când lucra în gradina, trei hoți l-au călcat în căutare de bani sau lucruri valoroase. Deși avea un topor în mână și ar fi putut lupta cu ei, sfântul nu a ripostat, amintindu-și cuvintele Domnului: 'Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri' (Mt. 26: 52). Aruncându-și unealta jos, el le-a spus hoților să facă ce doresc. Atunci hoții l-au bătut atât de tare încât l-au lăsat mai mult mort decât viu. Au vrut să-l arunce în râu dar l-au lăsat până au scotocit chilia după bani, însă negăsind nimic în afară de icoane și câțiva cartofi, au plecat. Călugărul își redobândi cunoștința, se târî până în chilie și rămase așa toată noaptea.
Dimineața următoare porni cu mare greutate spre mănăstire iar frații văzându-l cu atâtea răni pe cap, piept, coaste și spate s-au înspăimântat. Timp de 8 zile a zăcut în suferință din cauza rănilor iar doctorii care l-au văzut au rămas uimiți că mai trăia după o asemenea bătaie.
Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pământean: Împărăteasa Cerului împreună cu Apostolii Petru și Ioan i s-au arătat și prin atingerea divină a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea el nu se putea îndrepta și rămase îndoit de spate, neputând umbla decât cu ajutorul unui băț pentru tot restul vieții. Sf. Serafim a trebuit să stea vreo cinci luni la mănăstire după care a plecat înapoi în pădure. El i-a iertat pe răufăcătorii lui și s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiți.
În 1807 starețul Isaia a adormit întru Domnul. Sf. Serafim a fost rugat să-i ia locul dar acesta a refuzat. El trăise în singurătate trei ani complet rupt de lume, cu excepția călugărului care-i aducea de-ale gurii o dată pe săptămână. Dacă întâlnea un om în pădure, sfântul se arunca cu fața la pământ până când acesta trecea mai departe. Sf. Serafim a dobândit pacea sufletului și bucuria întru Duhul Sfânt. El spunea cândva: 'Dobândește spiritul păcii și mii de suflete se vor salva în jurul tău.'
Noul stareț al mănăstirii, Părintele Nifon, împreună cu frații călugări l-au rugat pe Sf. Serafim să vină să oficieze Sfintele Slujbe de duminică la mănăstire ca mai demult, sau să se mute de tot la mănăstire. Sfântul a ales ultima variantă deoarece îi era prea greu să se deplaseze la mănăstire în fiecare duminică. În primăvara anului 1810, el s-a întors la mănăstire după 15 ani de trai în pustnicie.
Continuând să trăiască în tăcere, el s-a închis în chilia lui rugându-se și citind. I s-a permis să servească masa și să se împărtășească în chilia sa. Acolo, sfântul a urcat pe înălțimile purității spirituale și prin mila Domnului a primit darurile divine ale înaintevederii și facerii de minuni. După cinci ani de singurătate el și-a deschis ușa chiliei pentru ceilalți călugări dar a continuat să folosească tăcerea, învățându-i pe ceilalți prin exemple.
În 25 noiembrie 1825 Maica Domnului și doi ierarhi comemorați în acea zi, ieromartirul Clement al Romei și Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au apărut sfântului într-o viziune și i-au spus să renunțe la izolare și să se dedice celorlalți oameni. Sfântul a primit binecuvântarea egumenului de a-și împărți timpul între viața din pădure și viața în mănăstire. El nu s-a întors la vechea lui chilie pustnicească ci s-a retras într-un loc mai aproape de mănăstire iar ușile ei erau deschise atât pentru pelerinii mireni cat și pentru călugări.
În ultima parte a vieții sale pământești, Sf. Serafim s-a dedicat orfanilor de la mănăstirea de maici Diveyevo. În perioada când era arhidiacon el l-a însoțit pe răposatul părinte Pahomie la comunitatea din Diveyevo unde a cunoscut-o pe stareța mănăstirii, o ascetă - Maica Alexandra și părintele Pahomie i-a dat binecuvântare sfântului să aibă grijă de atunci încolo de orfanii mănăstirii. El a fost un adevărat tata pentru surorile mănăstirii, care îl cercetau pentru orice problemă sufletească sau materială.
Sfântul și-a însemnat singur locul unde vroia să fie îngropat, lângă altarul catedralei Adormirii. În 1 ianuarie 1833 Părintele Serafim a venit la biserica Sfinților Zosima și Savatie pentru ultima oară la Sfânta Liturghie unde s-a împărtășit cu Sfintele Taine după care i-a binecuvântat pe frați și și-a luat rămas bun, cu cuvintele: 'Salvați-vă sufletele. Să nu deznădăjduiți, să rămâneți în trezvie. Astăzi se pregătesc pentru noi cununi'.
În 2 ianuarie Părintele Pavel, ajutorul sfântului, a plecat la ora șase dimineața la utrenie și a simțit miros de fum venind din chilia sfântului. Părintele obișnuia să lase lumânări să ardă în chilie și Părintele Pavel s-a speriat să nu ia foc ceva.
'În timpul vieții mele nu va fi nici un foc', spuse el cândva, 'dar când voi muri veți ști, pentru că un foc se va aprinde'.
Când au deschis ușa au văzut cărți și alte lucruri mocnind iar sfântul era în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucișate pe piept. Sufletul lui curat a fost luat de îngeri în timpul rugăciunii și a fost dus în fața Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Cărui slujitor credincios a fost toată viața.
Sf. Serafim a promis să mijlocească în fața Bunului Dumnezeu pentru cei care-i vor pomeni pe părinții săi, Isidor și Agatia.
Moaștele Sfântului Serafim se află la Diveevo. Sarovul se află azi într-o zonă în care accesul este interzis din cauza unor instalații militare. Diveevo e la răsărit de Moscova.

Sursa: www.Basilica.ro


Contor Accesări: 1324, Ultimul acces: 2019-05-19 05:37:07