Cei 25 de copii ai parintelui Cazacu - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2022 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Cei 25 de copii ai părintelui Cazacu

[2011-01-31]
29 Ianuarie 2011
de STEFAN MAKO
Aproape de Piața Iancului, paralel cu Bulevardul Pache Protopopescu, se deschide Ilarie Chendi, o stradă mică, flancată de case nu foarte înalte, tocite de vreme, însă ferite de zgomotul și vâltoarea aglomerației din Capitală. În capătul opus al străzii, perpendicular, se întinde un bloc lung. Neoficial, este cel mai lung bloc din București, cu 14 scări.
Un gard roșu, înalt și mâncat pe alocuri de rugină stă de strajă la numărul 14. În spatele lui, două clădiri galbene, ieșite din tiparul stărzii, se înalță în stânga și în dreapta unei curți lungi, care se termină cu un garaj ce adăpostește un microbuz și cu un teren sintetic de fotbal și baschet. Foișorul, folosit vara ca loc pentru servirea mesei, este plin ochi cu rufe întinse la uscat.
Doi școlari gălăgioși apasă butonul unei sonerii zgomotoase, iar se deschide, scârțâind. Îi urmăm pe băieți într-un hol îngust, unde o scară urcă în spirală până la biroul directorului executiv.
Biserica „vie” de pe Ilarie Chendi
Preotul Gabriel Cazacu este un bărbat înalt, atletic, care-și poartă părul grizonat scurt, aproape la fel de scurt ca și barba. Te fixează cu privirea, obligându-te să răspunzi contactului vizual. Anul acesta împlinește 38 de ani. Este îmbrăcat în blugi, un pulover tineresc cu fermoar la gât, care acoperă aproape în totalitate tricoul fuchsia cu guler. La mâna stângă poartă un ceas metalic argintiu, iar în picioare are încălțăminte sport, din piele neagră. Ne roagă să nu-l fotografiem îmbrăcat în civil, deoarece trebuie să apară în cadre oficiale doar în straiele preoțești.
Suntem invitați în „capelă”, o încăpere aflată vizavi de biroul său.
„Ce vedeți aici e lucrarea lui Dumnezeu, care a pornit din nimic. În zidurile astea nu vedeți un leu de la statul român... un leu de la statul român nu este investit aici, aici sau aici”, spune preotul Cazacu, bătând cu palma în pereții „Capelei”.
„Capela” este o cameră nu mai mare de 10 metri pătrați în care o canapea, o măsuță și câteva fotolii sunt înghesuite de un mobilier din lemn maro închis, cu mânere aurite. De pe unul dintre pereți veghează Iisus și Fecioara Maria, pe altul este surprinsă scena nașterii Mântuitorului, toate pictate de copii. Mobilierul este „sufocat” de plante dezmierdate de soarele ale cărui raze își fac loc prin geamurile mari. O chitară western stă uitată într-un colț al încăperii, râzând știrbă cu cele două corzi funcționale care i-au mai rămas. „Capela” este locul în care sunt primiți musafirii dar și locul în care preotul Cazacu îi spovedește pe copii, de sărbători.
Gabriel Cazacu este parohul bisericii Cașin. Enoriașii îl găsesc acolo vinerea și sâmbăta. De luni până vineri, însă, petrece câte 14 ore la Fundația Ajutor și Recuperare Medico-Socială pentru copiii în dificultate Sfânta Macrina, un centru de asistență socială creat de Asociația Ecumenică a Bisericilor Creștine din România în 1996. A venit la fundație acum 11 ani, după 7 ani petrecuți la sectorul Diaconia al Patriarhiei, unde avea sarcina de a ajuta centre sociale. Pe atunci, la Sfânta Macrina funcționa un centru de zi pentru copiii străzii. Se ocupau de ei șapte persoane.
Acum sunt 16 salariați: asistenți sociali, psihologi, economiști, învățătoare, o asistentă medicală, bucătărese, paznici „plătitori de taxe și impozite, e bine de menționat. Nu avem nici o înlesnire fiscal㔠spune părintele Gabriel. Fundația are în derulare 3 programe: un centru rezidențial (de plasament), unul de zi și locuințe protejate pentru băieți și fete peste 18 ani. În total sunt implicați peste 100 de copii și tineri.
„Avem nevoie de lumină”
La început exista o singură clădire cu o curte lată de 2 metri și un gard mare de tablă. Între timp proprietatea s-a extins, printr-o donație a Bisericii Catolice.
„Proprietatea cea nouă, adică 1200 de metri pătrați de teren, este donată de Cardinalul de Milano, Dionigi Tettamanzi. Noi, la vremea aia, aveam doar doi metri de curte, o curte sufocată de copii. Și m-a întrebat ‚Părinte cu ce să te ajut: alimente, medicamente, îmbrăcăminte, încălțăminte?’ Și i-am spus: ajutați-mă să avem lumină. Era un gard de vreo 4 metri, de tablă. Omul ăsta, cât a stat trei zile în România, a venit cu mine la cei șapte frați coproprietari care ne-au vândut terenul și am făcut precontractul de vânzare-cumpărare. Și ne-a dat 150.000 de euro și am cumpărat proprietatea, ne-a făcut-o cadou. Iată, ajutor interbisericesc în lucrarea socială.”
Clădirile sunt ridicate din materiale de construcție refolosite, nimic nu a fost aruncat, ne spune părintele: „Jumătate din casa asta înseamnă cărămidă recuperată de la demolări din casele vechi. Cărămidă mai veche de o sută de ani, pe care dacă o trânteai n-avea nimic.”
Începutul a fost dificil, ne povestește acesta: „M-am întâlnit cu râia, râie suprainfectată, cu păduchi cum nu mai văzusem până atunci... colonie de păduchi, sărăcie, foame, un cadru neorganizat, un cadru legislativ total ostil fundațiilor.”
„N-am știut la început în ce m-am băgat. Pe parcurs s-a creat însă acest vârtej al faptelor bune, în care odată ce intri te contaminezi de el și nu mai ieși. În lumea asistenței sociale ori ești și accepți condițiile, ori nu mai ești. Atmosfera de aici trebuie să fie în armonie cu Dumnezeu, cu omul, cu copiii, cu ce se întâmplă aici, astfel încât munca noastră să aibă valoare”, povestește preotul.
„Închisoarea” bucuriei
Majoritatea copiilor care locuiesc la fundație merg la școala nr. 85, aflată chiar în spatele centrului. Pentru a nu fi expuși pericolelor de pe străzile capitalei, curtea școlii comunică direct cu cea a fundației. Libertatea de care se bucură acești copii nu poate fi altfel decât limitată, deoarece fundația, mai exact preotul Cazacu, este răspunzător în fața legii în caz că se întâmplă ceva.
Cei 22 (23 cu ultimul venit, Andrei) de copii care locuiesc la fundație au un program strict, spune Laura Molnar, unul dintre psihologii centrului: la 06:45 trezirea, 15 minute pentru igiena personală și punerea camerelor în ordine, micul dejun este servit la ora 7:00, iar după jumătate de oră pleacă la școală.
Procesul educativ este unul permanent, nu se termină odată cu ultimul clopoțel pe care copiii îl aud la școala 85. Există șapte grupe de copii. „Vin mai întâi piticii, clasele 1-4, intră la cursuri pentru că avem două învățătoare care îi ajută la pregătirea temelor”, spune Laura. După masa există alte activități: meditații la matematică, la română, la engleză, informatică, sport, iar la sfârșit de săptămână au cursuri de arte marțiale și pictură. În plus, marți există un program de educație prin joc, cu sprijinul SOS! Satele Copiilor.
„Aceste activități au fost gândite să-i ajute atât pe cei care stau aici, cât și pe cei din familii sărace, pe care părinții nu pot să-i ajute la teme, asta fiind una dintre cauzele abandonului școlar.” mai spune Laura.
Ieșirile la film sau la teatru sunt și ele puse la loc de cinste. În anotimpurile mai călduroase copiii se plimbă prin parc, învață să întrețină o grădină cu legume bio, joacă fotbal, merg în tabere.
Fiind ora 14, suntem invitați la masa de prânz. Cantina aflată la parter are trei mese metalice, lungi și late, cu băncuțe din lemn. Înainte de fiecare masă, copiii se spală pe mâini cu apă și săpun, după care spun o rugăciune, cu fața către un perete pe care este pictată, tot de copii, „Cina cea de taină”. Cercurile sfinților sunt făcute din aurolac, ne surprinde părintele Cazacu.
Meniul de prânz include o supă, mazăre cu carne, un măr și o eugenie. Doamna asistentă Doina Grigore îi supraveghează pe copii, și îi apostrofează atunci când sunt prea gălăgioși, sau nu vor să mănânce.
După ce și-a terminat porția, fiecare copil aruncă resturile la gunoi, sortat în resturi alimentare și menajere, după care-și duce farfuria la spălat și o zbughește către următoarele activități.
Best-sellerul din fiecare
Copiii de la centru „vin din zone gri ale societății, vin din zone întunecate, din con de umbră. Precum vedeți la Sfânta Macrina este soare. Dacă e soare afară, e soare și în inimile noastre”, spune metaforic părintele.
Toți copiii de la Sfânta Macrina au în spate o poveste tristă: au fost abandonați în maternitate, abuzați, malnutriți, lăsați singuri acasă de părinții care au plecat să muncească în străinătate, povestește Simona Iordăchescu, asistentul social care coordonează activitatea centrului rezidențial.
Mergem în camera băieților mici. „El este Ricardo, el e Valentin, George, Marian” îi prezintă pe rând preotul Gabripe copii.
„Sunt înconjurat” spune părintele, în încercarea de a-i face pe copii să se deschidă în fața noastră. „Ei sunt majoritatea steliști, eu sunt dinamovist” continuă el, până când Marian, un copil nu mai înalt de un metru, îl întrerupe: „Nuu, eu sunt...”. Rapidist, strigă unul dintre copii. „Nuu, sunt...” Brazilia? Barcelonist? Întreabă un altul. „Nuu... aveam eu adidașii ăia.” Messi, spun vreo două voci. „Da, sunt Messi”, râde satisfăcut Marian cu gura până la muchia căciulii ce-i acoperă fruntea.
Camera băieților mici are 4 paturi suprapuse, un birou cu câteva scaune și un grup sanitar.
Părintele ni-l prezintă pe Valentin, „veteranul”. „Salut! Vali. Sunt în centru de șapte ani jumate’. Am 12 ani. Sunt clasa a șaptea. Îmi place să joc fotbal. Sunt reprezentantul școlii 85. Am făcut un proiect cu Mihai Eminescu și am făcut și unul cu Tudor Arghezi.” Cu două mișcări iuți își descheie fermoarul jachetei și îmi arată cravata roșie în carouri pe care o poartă la gât. Recunoaște că nu îi place poezia în mod deosebit și că a făcut proiectele pentru că trebuia.
Andrei, noul venit în centru, este invitat de părinte să ia loc pe scaunul din fața noastră. Are 11 ani și de patru zile s-a mutat la Sfânta Macrina. Este ușor timorat și pare tocmai venit de pe stradă. Cu greu își stăpânește lacrimile când îmi povestește cum a ajuns aici. „Mă cheamă I.M. Andrei și învăț la școala nr.5 și...” Se oprește pentru a-și stăvili emoțiile, în timp ce își freacă mâinile. „Am fost la București, dar familia mea e la Călărași. Nu mai aveau unde să mă țină și m-au dus la un cămin prima dată și dup-aia m-a luat o doamnă de la o fundație și dup-aia m-a adus aici.” Andrei are 10 frați. Doi dintre ei sunt prin diferite cămine de copii. Își păstrează cumpătul și umezeala din ochi îi dispare: „trebuie să rezist!”
Spune că se simte bine și se distrează, chiar dacă abia a ajuns. Încă nu merge la școală alături de ceilalți copii. Nu are timp să se plictisească. Se uită la televizor, face curat în debara, în baie. „E casa lor. Noi aici suntem în vizită.” spune directorul executiv al fundației.
Îl cunosc și pe Georgică, un băiat de-o șchioapă, căruia nu-i poți lua zâmbetul de pe buze. E în clasa a doua și se balansează de pe un picior pe altul, ținând mâinile la spate.
„Fiecare poate fi un best-seller. Dacă veniți într-o zi să faceți un material despre Vali, sau despre Iancu, despre George sau Andrei, despre fiecare puteți să umpleți pagina de social. Trei luni de zile puteți să scrieți despre George”, spune preotul Cazacu, încercând să sublinieze dramele individuale ale fiecărui copil. „Fiecare dintre ei este mai puternic decât dumneavoastră, sau decât mine. Fiecare a îndurat mult mai mult decât veți trăi toată viața, vorbesc serios.” Copiii au amuțit ascultând cuvintele părintelui lor.
De regulă, copiii din centrul rezidențial au vârste școlare. Acum, cea mai mică este Cristina, o fetiță de 5 ani, care este încă la grădiniță. A venit de la Cireșarii cu fratele ei, Marian. Ambii erau subnutriți și urmează acum un regim hipercaloric, ne spune asistenta Doina Grigore. Centrul are și un cabinet medical, unde se face triajul celor care vin la centru. Copiii sunt consultați zilnic și sunt tratați în cazul problemelor minore. Dulapul cu medicamente este plin. Preotul Gabriel reușeșete să strângă de la enoriașii bisericii bani pentru doctorii, vitamine, dar și legume și fructe.
Printre rezidenți există și copii foarte talentați. Câțiva au îmbrățișat pictura. Una dintre fete cântă la vioară fiind premiată în nenumărate rânduri la diverse concursuri, o laudă Simona, coordonatoarea centrului rezidențial.
De altfel, una dintre dintre fostele rezidente, cu rezultate excepționale la învățătură, a reușit să obțină o bursă în Statele Unite, unde acum studiază medicina.
Centrul de zi îi ajută pe copii să rămână la școală
Eugen Pârvan este unul dintre psihologii care lucrează cu copiii de la centrul de zi, în medie 80 în fiecare zi. Atmosfera îmi aduce aminte de primii ani de școală. Ciorchini de copii stau aplecați asupra caietelor, planșelor de colorat sau cărților și „dezbat” subiectele zilei cu entuziasm, sub îndrumarea învățătoarelor. Vin la Sfânta Macrina să mănânce și să-și facă temele, participă la terapii prin joc. Provin din familii sărace, expuse criminalității.
„Unii părinți se exclud total din activitățile copiilor”, spune psihologul. Consideră că fundația, din moment ce și-a arătat interesul față de copii, este obligată să facă totul, potrivit lui Pârvan. „Un părinte care a terminat, sau nu a terminat nici măcar o clasă, arată copilului că acesta ar fi drumul de urmat. Copilul nu urmează ceea ce spune părintele, ci ceea ce vede că face părintele”. Acești copii sunt expuși unor modele greșite, crede psihologul.
Mulți dintre părinți au antecedente penale sau sunt încarcerați. Modelul creat în sânul fundației este greu de exportat în familiile copiilor. De aceea și părinții beneficiază de consultanță din partea centrului.
„Asistența socială este un război de uzură”, continuă Eugen.
Părintele cu 25 de copii
Preotul Cazacu s-a căsătorit la 24 de ani și are doi copii. Cu toate acestea, familia sa este mai mult decât ceea ce-l așteaptă acasă.
„Știți cum e să vezi o casă? O casă pe care ai făcut-o din nimic. Le îmbinăm. Copilul meu cel mare avea șase luni când am venit la fundație. A învățat să meargă aici, în curtea asta. Toată vacanța de vară el stă cu mine aici, are pat. Stă aici, doarme aici, mănâncă aici, mergem în tabere. Familia mică, a mea, a fost comasată, înglobată în familia mare. Așa se întâmplă și cu ceilalți pentru că stăm foarte mult aici. Nimeni nu stă 8 ore. Sunt oameni cu suflet care muncesc aici și dăruiesc foarte mult. Și primim foarte mult.”
Centrul rezidențial este casa celor 22 de copii, încredințați legal fundației. Preotul Gabriel este reprezentatul legal al acestora, practic tatăl lor.„Nu facem nimic special. E o atmosferă normală. Avem grijă cei mai mari de cei mai mici, și invers. ”
„Renumerație” mică după buget
Lumea organizațiilor, a fundațiilor non-profit nu este una colorată, din punct de vedere financiar. Bugetul pentru susținerea unei asemenea activități se compune în mare din donații, pentru care preotul și echipa sa trebuie să alerge, să bată la uși neîncetat. Au reușit să fidelizeze câteva companii de la care primesc mezeluri sau detergenți, ne spune Dorina Râbu, economistul fundației. În plus, prin natura activității, sunt obligați să asigure permanență. Există trei ture de lucru prin care angajații contribuie la bunul mers al unei zi din viața copiilor. Costurile pentru o lună de activitate sunt de circa 15.000 de euro, bani care acoperă salariile angajaților, hrana și facturile la utilități. Anul trecut, Sfânta Macrina a funcționat cu un buget de circa 200.000 de euro, dar din fericire buna administrare le-a permis să termine anul fiscal cu un ușor excedent.
Defalcat, costul mediu pentru un copil din centrul de zi este de 10-12 euro. În plus, fundația susține și cheltuielile apartamentelor sociale, în care cei care împlinesc 18 ani se mută până când reușesc să se pună pe picioare în viața din afara porților Sfintei Macrina.
„Trebuie să chibzium foarte bine fiecare leu pentru a putea exista pe termen lung”, afirmă doamna Râbu.
Cu toate acestea nu a existat zi fără mâncare pe masă, sau lună în care copiii să stea pe întuneric sau în frig.
„Avem o subvenție din partea statului care se acordă fundațiilor și asociațiilor care activează în domeniul asistenței sociale.” Este vorba de sume care le conferă o oarecare siguranță financiară pe termen mediu. „Siguranța asta ne-a prins bine”, spune doamna. „Avem o siguranță pentru hrană, pentru o parte din regii, pentru materiale didactice, pentru că sunt restricționate sumele. Numai pe anumite categorii de cheltuieli poți să aplici.”, adaugă economistul fundației.
În loc de donații în dulciuri și jucării, cu ocazia diverselor sărbători, fundația le cere celor cu suflet să le dăruiască haine sau alte bunuri care pot fi folosite întregul an. Preotul Cazacu este un bun promotor al cauzei copiiilor, la biserica pe care o păstorește.
„O șansă pentru copiii români”
Fondurile europene sunt o pâine de mâncat și pentru copiii crescuți la fundație. Administrația a reușit să acceseze un proiect POSDRU, „O șansă pentru copiii români” prin care se primesc fonduri pentru activități educative, artistice și sportive, dar și consiliere specială pentru copii și familiile lor, toate axate pe reducerea abandonului școlar, spune psihologul Laura Molnar. În pofida ajutorului european, problematică rămâne chestiunea birocrației și a procedurilor extrem de stufoase prin care banii ajung în cele din urmă în activitățile dedicate copiilor.
Preot înainte de toate
Deși este director al unei fundații non-profit, are studii în comunicare și este student la drept, Gabriel Cazacu esteînainte de toate preot.
„Dincolo de demnitățile lumești, noi suntem preoți și trebuie să reprezentăm Biserica în tot ce facem. Deci în primul rând sunt preot. Am fost preot și când am venit aici.”
Părintele ne-a invitat în biroul său, și s-a schimbat în straiele bisericești pentru a ne permite să-l fotografiem. Un ceas vechi, cu pendul, este atârnat pe perete, lângă o de altar ce-l înfățișează pe Arhanghelul Gavriil.
Din difuzoarele calculatorului de pe birou, în surdină, se aud acordurile melodiei With or without you, a celebrei trupe irlandeze U2.
Fundația funcționează cu binecuvântarea Patriarhiei, aflasem cu puțin timp în urmă. Îl întreb, în acest context, cum este ajutat de Biserică, însă răspunsul este unul plin de tact și diplomație:
„Biserica Ortodoxă învață să aplice în România niște principii ale carității, ale activității sociale, pe care timp de 50 de ani le-a cam pierdut. Noi ne reinventăm în perioada asta. Asistența socială face casă bună cu rugăciunea, cu slujirea liturgică. În biserică le vorbim credincioșilor despre fapte bune, despre milostenie. Aici le punem și în practică, nimic altceva. Unii fac ceea ce fac eu, alții se ocupă de bătrâni, alții de persoane cu handicap, de copii olimpici, fiecare într-o zonă de intervenție socială, acolo unde găsește o breșă, un filon de exploatat în sensul misiunii, unde este un ogor care trebuie lucrat. Ar fi de dorit să existe mai multe așezăminte, sau... ar fi de dorit ca problemele sociale de natura aceasta să dispară și să ne ocupăm fiecare de altceva. Așa cum v-am spus, aici e o biserică vie.”, spune cu convingere preotul-director.
„Biserica a investit în noi, în cei care, în modul nostru smerit, putem face lucrul ăsta și putem împinge lucrurile mai departe, fiecare din perspectiva noastră. Eu reprezint fundația în calitate de director executiv, dar întotdeauna calitatea este dublată de faptul că sunt preot. Eu zic că preotul dă o plusvaloare acestui loc. Biserica m-a trimis pe mine să propovăduiesc și asta este o formă de propovăduire, modernă, actuală, a zilelor noastre, pe înțelesul copiilor.” ne explică Gabriel Cazacu.
Tot ce se întâmplă la Sfânta Macrina e firesc, crede preotul. Ar vrea ca problemele cu care se confruntă acești copii să nu mai existe și fiecare să își vadă de propriile vieți, dar nu se poate.
„Alejandro, Alejandro”, se aude din curte vocea veselă a unui copil. „Uite, avem și Lady Gaga aici. Vedeți? E biserica vie de care vă povesteam. Atâta timp cât îi aud pe copiii ăștia așa, misiunea mea este îndeplinită”, conchide părintele.
Ne conduce până la ieșirea din instituție, povestindu-ne planurile de viitor. Poarta metalică de la Sfânta Macrina rămâne deschisă în urma noastră, cu Lady Gaga, Messi și U2 în spatele ei. Ne strângem mâna și ne despărțim cu un „Doamne ajută!”.
"Prietenul meu"
La Sfânta Macrina este o familie mare, așa îi place părintelui să creadă. Cu toate acestea copiii au nevoie și de contact cu exteriorul. Pentru asta există un program special, prin care oamenii cu posibilități, dispuși să-și rupă din timp, pot scoate unul dintre copii în oraș la o plimbare, la film, teatru sau orice activitate își pot închipui.

Sursa: www.Culte.ro


Contor Accesări: 545, Ultimul acces: 2022-12-01 22:56:15