Fortareata din pustiu (19), de Cornelius Greising - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2023 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Fortăreața din pustiu (19), de Cornelius Greising

[2011-02-05]
(Eseu biblic) (19)
CONCLUZII
În concluzie, abordăm două probleme extrem de spinoase: Biblia și Sanctuarul ceresc și Adventismul și Sanctuarul ceresc. Doi versanți tematici foarte importanți: Versantul biblic și Versantul adventist.
În realitate, întreaga problemă religioasă, din acest cadru, se reduce la noțiunea de Mântuitor: un Mântuitor-Preot sau un Mântuitor-Mijlocitor. O problemă legată de Sanctuarul ceresc. Ca urmare, concluziile noastre se referă la două problematici distincte: (I) Biblia și Sanctuarul ceresc și (II) Adventismul și Sanctuarul ceresc.
1.I. BIBLIA ȘI SANCTUARUL CERESC
Noțiunea de „preot” se referă, biblic, la o persoană care are „ceva de adus” (Evr, 8, 3): fie pentru a aduce „altceva” decât pe sine (adică simbolul unui animal – Evr. 8, 5 p.p.), fie pentru a se „aduce” pe sine însuși (adică realitatea preoțeasc㠖 Evr. 7, 27).
Noțiune de „mijlocitor” se referă, biblic, la preotul care s-a „adus” pe sine însuși (Evr. 8, 6). Din acest moment este „mijlocitor” al unui nou legământ în care sacrificiul substituitor este realizat (Evr. 12, 24).
Din acest complex de probleme se nasc în sfânta Scriptură trei aspecte fazice de tip istorico-religios distincte: (1) Mântitorul și preotul aaronic, (2) Mântuitorul și preotul melhisedechian și (3) Mântuitorul și Mijlocitorul omenirii.
1. MÂNTUITORUL ȘI PREOTUL AARONIC
(Preotul care nu se aduce jertfă pe sine însuși)
Mântuitorul și preotul aaronic este prima fază istorico-profetică a mântuirii. O fază care aparține Vechiului Testament și care are ca sistem ilustrativ Sanctuarul. La rândul lui, Sanctuarul are două aspecte: o structură și o funcționalitate.
Structura Sanctuarului prezintă adevărul universal al vechii dispensațiuni. Și anume, faptul ca pocăința umană nu poate primi iertarea divină, deoarece Domnul Hristos nu este jertfit. Semnul nejertfirii Sale este Perdeaua despărțitoare. Ea este obstacolul structural între camera pocăinței umane și capera iertării divine.
Funcționalitatea Sanctuarului prezină adevărul individual al vechii dispensațiuni. Și anume, faptul că este posibilă depășirea momentată a acestui obstacol prin aducerea unui simbol anticipat (animalulul) de jertfă, păstrând Perdeaua despărțitoare. În felul acesta, pocăința umană poate primi iertarea divină în mod anticipat.
Preoția aaronică și Sanctuarul sunt trup și suflet. Nu se poate concepe unul fără celălalt. Preoția levitică este roata de moară a tuturor axelor care pun în mișcare colosul ritualic al religiei iudaice.
Animalul de jertfă îndeplinește rolul simbolic al substituitorului divin. Un substituitor ilustrativ care acopere cerința juridică penal㠖 într-o expresie anticipat㠖 demonstrând tocmai lipsa persoanei divine, ce trebuie să se jertfească pe Sine.
Biblia arată că Domnul Hristos nu-l întruchipează pe preotul aaronic. Acesta doar îl prezintă temporar. Domnul Hristos întruchipează preoția melhisedechiană.
Dacă, dar, desăvărșirea ar fi fost cu putință prin preoția leviților – căci sub preoția aceasta a primit poporul Legea – ce nevoie mai era să se ridice un alt preot „după rânduiala lui Melhisedec”, și nu după rânduiala lui Aaron ? – Evr. 7, 11.
2. MÂNTUITORUL ȘI PREOTUL MELHISEDECHIAN
(Preotul care se aduce jertfă pe Sine Însuși)
Domnul Hristos, Mântuitorul, este preot după rânduiala lui Melisedec fără Sanctuar. Melhisedec este un preot care aduce și el un ritual simbolic, nu însă simbolul aaronic (un animal), ci simbolul melhisedechian (pâine și vin). Exact simbolul Domnului Hristos în timpul jertfirii.
„Luați, mâncați; acesta este trupul… Beți toți din el; căci acesta este sângele Meu, sângelele legământului celui nou” (Mat. 26 u.p, 27 u.p., 28 p.p)
Domnul Hristos se întrupează, așadar, în calitate de preot care poartă simbolul preotului melhisedecian. Adică se jertfește pe El Însuși.
Domnul a jurat și nu-i va părea rău: „Tu ești preot în veac, în felul lui Melhisedec” – Ps. 110, 4.
Ce înseamnă, în Biblie, a fi preot în felul lui Melhisedec ? Cu alte cuvinte, a fi preotul care întruchipeaz㠖 pâinea și vinul – prin jertfirea preotului însuși. În Cartea către Evrei, Domnul Hristos este descris de 7 ori ca fiind Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec (Evr. 5, 6,10; 6, 20; 7, 11, 15, 17, 21).
După ce-L prezintă pe Domnul Hristos ca Mare preot după rânduiala lui Melhisedec, Cartea către Evrei ne spune, în ce constă diferența dintre preotul aaronic și preotul melhisedechian.
Care n-are nevoie, ca ceilalți preoți, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, și apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine Însuși – Evr. 7, 27.
3. MÂNTUITORUL ȘI MIJLOCITORUL OMENIRII
(Transformarea Preotului mehisedechian în Mijlocitorul omenirii)
În Cartea către Evrei suntem informați că am avut un Mare Preot (melhisedechian) care s-a jertfit, pe El Însuși, trecâd prin Sanctuar și instalându-se la „dreapta scaunului de Domnie”. Acest Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec a căpătat o altă slujbă. Și anume, slujba de „mijlocitor” al Noului Legământ.
Pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare și neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntruL Templului, unde Hristos a intrat pentru noi ca înainte mergător, când a fost făcut Mare Preot în veac după rânduiala lui Melhisedec – Evr. 6, 20.
Ni se spune că Domnul Hristos a îndeplinit, exact ce prevedea Perdeaua despărțitoare. Adică traversarea Perdelei și a Sanctuarului însuși, prin satisfacerea reală a Sanctuarului simbolic. Pentru că El nu este preotul care se oprește în fața Perdelei interioare, ci care o străbate cu trupul Său, căpătând o altă calitate.
Dar acum, Hristos, a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă, cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este așezat pe făgăduințe mai bune – Evr. 8, 6.
Sublinierea biblică nu lipsește în această privință. Se precizează mereu că El, Marele Preot după rânduiala lui Melhisedec, jetfindu-se pe Sine Însuși, se transformă în Mijlocitorul omenirii.
Și tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui, pentru răscupărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemați, să capete veșnica moștenire, care le-a fost făgăduit㠖 Evr. 9, 15.
În toată Biblia Noului Testament – în afara de Epistola lui Pavel către Evrei, care se ocupă tocmai de transformarea Marelui Preot după rânduiala lui Melhisedec în Mijlocitorul omenirii – nu mai întâlnim, nici chiar la Apostolul Pavel, titulatura de Mare Preot, a Domnului, ci exclusiv titulatura de Mijlocitor.
De Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, și de sângele stropirii, care vorbește mai bine decât sângele lui Abel – Evr, 12, 24.
Din punct de vedere biblic, a vorbi actualmente despre Domnul Hristos ca Mare Preot însemnă a nega propria Sa jertfire.
Copilașilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiți. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos Cel neprihănit – 1 Ioan 2, 1.
II. ADVENTISMUL ȘI SANCTUARUL CERESC
Adventismul și Sanctuarul ceresc este încă o importantă problemă. Un fapt care impune desfășurarea fazei secundare (corectoare) a Reformei religioase a secolului al XIX-lea. Una dintre temele într-o furtunoasă dezbatere este și noțiunea de „sanctuar ceresc”, de „preot” și de „mijlocitor. Subiectul este încă dificil de elucidat. Orizontul analitic al dialogului se îngustează însă, cu atât mai mult, cu cât avem de a face cu un cadru de cultură religioasă tradițională. De fapt, un amestec de cultură religioasă, atât tradițională, cât și biblică. Și tocmai acest amestec de idei, cu diferite greutăți specifice, împovărează la extrem procesul de limpezire conceptuală.
Faptul că, dintr-o greșeală, Sanctuarul ceresc a fost aparatul ghipsat al fracturii noastre doctrinare, în anul 1844, nu înseamnă să nu ne mai scoatem ghipsul acesta, cât vom exista ca denominațiune. Și mai ales să spunem cu mândrie ca Sanctuarul ceresc este specificul avent. De fapt, Mijlocitorul ceresc la tronul divin și întreita Solie îngerească sunt specificul advent. Nu Sanctuarul ceresc este specificul nostru, ci învățătura Sanctuarului pământesc, în privința mântuirii: pocăința umană pe baza Decalogului și iertarea divină pe baza Crucii. Acestă ordine strictă de lucru, din Sanctuarul pământesc (fiindcă pe cel ceresc nu-l cunoaștem) este specificul nostru advent. Suntem (am fost) singura mișcare religioasă fundamentată pe granitul Scripturii: Decalog + Cruce = mântuire.
Sfânta Scriptură, așa cum am văzut mai sus, eșalonează în trei faze distincte funcțiile Domnului Hristos. În schimb, adventismul generează în sânul său trei orientări diferite în cadrul acestei teme centrale a Planului de Mântuire.
1. ORIENTAREA INIȚIALĂ – MÂNTUITORUL ȘI PREOȚIA AARONICĂ
Ideea salvatoare din dezamăgirea millerită, în anul 1844, este adusă de către mai mulți, printre care cel mai citat este Hiram Edson (1806-1882). Și anume, intrarea Domnului Hristos în Sfânta Sfintelor a Sanctuarului ceresc. Așa debutează adventismul, și așa ramâne, în mare parte, pană astăzi. Tânărul millerit profund mistic, nu cercetează Scriptură, ci găsește, în imaginația sa, considerată viziune, soluția salvării de moment.
Cercetările Sanctuarului urmează după aceea intens. Majoritatea cercetătorilor biblici bizuindu-se însă, nu pe Biblie, ci pe confirmările vizionare ale Ellenei White. O persoană adventistă care sfătuiește să nu rămânem la „lumina mică”, prezentată de ea, ci să mergem la „lumina mare”, adică la Biblie. Cei mai mulți cercetători rămân însă la „lumina mică”, și nu mai simt nevoia să meargă la „lumina mare”. Și, așa de un secol și jumătate, ne bazăm pe o luzie, nu pe o realitate.
Apar cărți care vorbesc despre Sanctuar în Epistola către Evrei. Adventismul nu studiază însă această epistolă, decât în capitolul 8 și 9. Și nici pe acestea integral. Totul este tradițional.
Se axează pe expresia din Evr. 8, 1-2, din care spicuim: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse, este că avem un Mare Preot, care S-a așezat la dreapta scaunului de domnie”. Dacă cercetăm însă cele spuse, în capitolele 5-7, înțelegem că avem un Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, care S-a jertfit pe Sine Însuși. Prin urmare, pe Cruce am avut un Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, care S-a jertfit pe Sine Însuși. După aceea nu mai avem un Mare Preot, ci un Mijlocitor. Fiindcă în jertfire, Domnul Hristos se transformă din Mare Preot în Mijlocitor. După jertfire El nu mai este preot, fiindcă nu mai are nimic de adus.
Adventismul de orientare clasică, ca să se facă mai justificat, adaugă expresiile „ca slujitor al Locului prea sfânt, și al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul”. Se arată astfel, că prin jertfa Sa, Domnul Hristos satisface adevăratul „cort”. Adică Planul de Mântuire.
Aparența care se naște, constă în faptul că scriitorul epistolei, face însă în capitolul 8 o comparație simbolică. Comparațiile respective între „cer” și „sanctuar” le face, și în capitolul 9. Pentru el, „cerul” și „sanctuarul” alcătuiesc o unitate deoarece rolul de Mijlocitor din „cer” este, tot odată, soluționarea simbolisticii din Sanctuarul pământesc.
2. ORIENTAREA ULTERIOARĂ – MÂNTUITORUL ȘI PREOTUL MELHISEDECHIAN
(Preotul care se aduce jertfă pe Sine Însuși)
În epoca noastră există o nouă orientare. Un concept care păstrează Sanctuarul ceresc în continuare, dar care consideră că Domnul Hristos îndeplinește slujba de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Reproduc un citat dintr-o revistă adventistă, de largă circulație: „Prin puterea jertfei sale, ca adevărat Miel de jertfă pe pământ, și în viitor Mare-Preot, după rânduiala lui Melhisedec, în Sanctuarul ceresc (Evr. 7, 12. 21. 28)” (Solia Adevărului Prezent, A fi sau a nu fi un Sanctuar în cer, dr. Th. Rădulescu, trim IV, 2010, pag. 13) . Este vorba, desigur, despre o înnoire în gândire, dar nu o așezare în expresia corectă a sistemului preoțesc biblic.
3. ORIENTAREA MODERNĂ – MÂNTUITORUL – MIJLOCITORUL OMENIRII
(Transformarea Preotului mehisedechian în Mijlocitorul omenirii)
Exită și o orientare care înțelege faptul că nu poate exista, din numeroase motive, un Sanctuar ceresc. Și, totodată, că nu există actualmente, în cer, noțiunea de Mare Preot, deoarece Domnul Hristos este jertfit.
Motivele pentru care este exclus Sanctuarul ceresc și pentru care Domnul Hristos este Mijlocitor, nu Mare Preot, sunt foarte multe. Următoarele sunt cele mai importante: (a) copia lui Moise, (b) Perdeaua despărțitoare, (c) simbolismul Sanctuarului, (d) preoția levitică și (e) diferența dintre cele două naturi (umană și divină).
(a) Copia lui Moise este socotită o redare după un originalul ceresc. În originalul ceresc nu există însă animale, sânge, preoți, pânză, lemn, metal etc. Ca atare, nu este vorba despre copia Sanctuarului ceresc, ci despre copia unui model identic pe care Dumnezeu îl prezintă, lui Moise, întro viziune.
(b) Perdeaua despărțitoare este paravanul care sepră Sfânta de Sfânta Sfintelor. Un pravan care este distrus o dată cu moartea Domnlui Hristos pe Cruce. O distrugere care este sinonimă cu distrugerea Sanctuarului însuși. Prin urmare, un Sanctuar ceresc nu poate exista, fiindcă nu mai există Pedeaua despărțitoare.
(c) Simbolistica, în sine, înseamnă întotdeauna „ceva” care se referă la „altceva”. Dacă pe pământ este un Sanctuar, în mod simbolic, în cer nu poate exista, de asemenea, un Sanctuar, ci „altceva”. Adică principiile mântuirii, mai exact, Planul de Mântuire. Dacă ar exista în cer un Sanctuar, nu ar mai fi vorba despre un simbol, ci despre o copie.
(d) Preoția levitică este una din dovezile covârșitoare în excluderea Sanctuarului ceresc din gândirea adventă. Din moment ce Domnul Hristos intră în Sanctuar înseamnă că îmbracă titlul de preot aaronic. Se știe însă că Domnul Hristos îmbracă preoția lui Melhisedec. O preoție care o consumă pe Cruce, transformându-se în Mijlocitor.
(e) Diferența radicală dintre natura divină și natura umană scoate total din discuție noțiunea de Sanctuar ceresc. Se știe că în natura umană există o structură și o funcționalitate specifică denumită Sanctuar. În natura divină, aflându-se ceea ce „omul n-a văzut” și la mintea omului „nu s-a suit”, se înțelege că nu poate exista o structură identică.
Domnul Hristos se află în cer, în calitate de Mijlocitor al omului.
Fiecare persoană are libertatea – ca în urma cercetării biblice – să se încadreze, conform alegerii proprii, în oricare dintre aceste trei orientări.
- Sfârșit -

Sursa: www.InterCer.net


Contor Accesări: 645, Ultimul acces: 2023-01-25 10:01:31