Cardinalul Tomko despre Papa Ioan Paul al II-lea - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2023 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Cardinalul Tomko despre Papa Ioan Paul al II-lea

[2011-02-06]
Nicola Gori
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Teme: Interviu Personalități

Cardinalul Jozef Tomko

A petrecut zile intense de muncă împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea, nopți nedormite pentru a ajunge în țările cele mai îndepărtate, însoțindu-l în numeroasele călătorii. A împărtășit aceeași pasiune pentru munte și dorința fierbinte pentru libertatea popoarelor, a participat la grija sa misionară, ca și colaborator apropiat mai întâi în Sinodul Episcopilor, apoi ca prefect al Congregației pentru Evanghelizarea Popoarelor. Este vorba de Cardinalul Jozef Tomko, martor prețios și limpede al pontificatului lui Karol Wojtyla, care reparcurge într-un interviu pentru L'Osservatore Romano principalele etape ale prieteniei sale cu Pontiful polonez.

- În ce an a avut loc prima dumneavoastră întâlnire cu Karol Wojtyla?

- L-am întâlnit pe tânărul Arhiepiscop de Cracovia în octombrie 1969. Pe atunci eram conducătorul departamentului doctrinal al reînnoitei Congregații pentru Doctrina Credinței. Pe la sfârșitul Conciliului Vatican II dicasterul a fost restructurat prin comisii care trebuiau instituite în sânul Conferințelor Episcopale. Pentru a explica și a discuta finalitățile comisiilor, Congregația - sub conducerea noului prefect, Cardinalul Franjo Seper - i-a reunit în 3 și 4 noiembrie 1969 la Roma pe reprezentanții Conferințelor Episcopale din Europa, din Americi și din Africa. Fiecare episcopat era reprezentat de un Episcop și un teolog. Pentru Polonia a venit la Roma Cardinalul Wojtyla, era însoțit de pr. Rozycki.

- Ce vă amintiți în mod deosebit din acea întâlnire?

- Cardinalul Wojtyla ne-a invitat la cină, pentru onomastica lui, la 4 noiembrie 1969, pe Cardinalul Seper și pe mine, în sala de mese a bisericii San Stanislao alle Botteghe Oscure. Încă îmi amintesc de atmosfera fraternă pe care el a știut să o creeze între numeroșii oaspeți, implicându-l în cântece și pe Cardinalul Seper. Familiaritatea simplă, senină era însoțită în Cardinalul Wojtyla de un profund simț al umilinței personale și al unității episcopale, așa cum aveam să descopăr mai târziu într-o vizită a lui la Colegiul Pontifical Slovac "Sfinții Ciril și Metodiu", pe via Cassia. El îl însoțea pe Cardinalul Wyszynski, rămânând mereu în umbra marelui primat. Cei doi Cardinali au înțeles importanța Institutului pentru Biserica din Slovacia în perioada persecuției, în timpul căreia Arhiepiscopul de Cracovia îi hirotonea în secret pe seminariștii care nu puteau să devină preoți în patria noastră.

- Și după alegerea sa în Scaunul lui Petru, la 16 octombrie 1978?

- Tânărul Pontif a început imediat să îi viziteze pe colaboratorii săi din fiecare dicaster al Curiei Romane. Pe atunci eram subsecretar la Congregația pentru Episcopi, unde era prefect Cardinalul Sebastiano Baggio. Papa a început vizita lui la dicasterul nostru cu un colocviu în biroul prefectului, apoi a trecut la secretar, Arhiepiscopul Civardi, și după aceea a venit în biroul meu. Țineam deschisă pe masă o carte despre Munții Tatra, cu fotografii foarte frumoase ale munților noștri comuni făcute din ambele părți, cea poloneză și cea slovacă. Papa Ioan Paul al II-lea a început să răsfoiască acea carte, comentând în limba lui cu vivacitate fiecare imagine cu Babia Gora, Rysy, Gerlach, în timp ce eu răspundeam în dialectul meu slovac oriental, care este foarte asemănător cu poloneza. Cardinalul Baggio și ceilalți care asistau la scenă se minunau, întrebându-se ce au să își povestească acești doi slavi! Însă au intuit că ne unea nu doar iubirea față de munții comuni.

- Apoi Papa Ioan Paul al II-lea v-a conferit hirotonirea episcopală în anul 1979.

- În luna iulie din acel an m-a chemat să îl înlocuiesc ca secretar general al Sinodului Episcopilor pe Mons. Wladyslaw Rubin, creat Cardinal, și m-a numit Arhiepiscop. Însuși Papa a dorit să își impună mâinile asupra mea. Și tot el a rezolvat dificultățile mele în a invita un mare număr de persoane la ceremonie. Într-adevăr, guvernul cehoslovac a permis numai la patru credincioși să părăsească țara pentru a participa la consacrare.

- Ce vă amintiți de la ceremonie?

- Papa a decis să mă hirotonească în Capela Sixtină, la 15 septembrie 1979, sărbătoarea Sedembolestna Panna Maria, Preasfânta Fecioară a celor Șapte Dureri, patroana Slovaciei. A ținut omilia sa în slovacă și a dispus ca Radio Vatican să transmită întreaga celebrare solemnă în țările din Europa centrală, în timp ce televiziunea austriacă, vizibilă în Slovacia, a efectuat înregistrările și a transmis celebrarea. Capela Sixtină era aglomerată: peste două sute de slovaci - care părăsiseră țara cu pretextul unei călătorii turistice - au sosit în ultimul moment, fără a avea permisiunea regimului, și au urmărit ceremonia pe ecranul de la ușa Capelei. Nu voi uita niciodată acea impunere a mâinilor, cu care Pontiful părea să mi-l imprime pe Duhul Sfânt în suflet. După consacrare, Papa Ioan Paul al II-lea i-a salutat pe credincioși în Sala Ducală, trecând prin mijlocul lor și manifestând dorința de a merge în Munții Tatra de la noi. Pentru Slovacia și pentru Biserica tăcerii a fost o eficace infuzie de speranță pe care el, maestru în a citi semnele timpurilor și în a folosi gesturile profetice, a știut să o reverse chiar și în cele mai întunecate momente de persecuție.

- Care a fost experiența dumneavoastră în slujba Sinodului Episcopilor?

- În timpul celor cinci ani intenși în slujba Sinodului Episcopilor, am avut harul să experimentez înțelepciunea Papei Ioan Paul al II-lea în conducerea Bisericii universale. Găsisem multă lumină chiar în studiul lung "O Synodzie Biskupov", pe care Cardinalul Wojtyla îl publicase în "Tygodnik powszechny" la 5 martie 1972. În orice caz, misiunea noastră era foarte dificilă: de fapt era vorba de a pune în mișcare o nouă instituție, puțin experimentată de Episcopi și puțin cunoscută de Curie.

- Care erau indicațiile Papei Wojtyla în această privință?

- Personal am fost foarte avantajat de sprijinul nemijlocit al Papei, care urmărea personal activitatea sinodală în pregătirea sa, în desfășurarea adunărilor și în munca succesivă pentru a le duce la roade. Grație lui, Sinodul Episcopilor a intrat în considerația episcopatului mondial și în stima Curiei Romane.

- Care a fost primul Sinod de care v-ați ocupat personal?

- A fost cel particular al Episcopilor din Olanda, celebrat în ianuarie 1980. Situația dureroasă a acelei Biserici, odinioară foarte înfloritoare, ruperea comuniunii dintre Episcopi, polarizarea credincioșilor, închiderea seminariilor și a noviciatelor, declinul credinței făceau parte din tabloul trist care îl făcea să sufere pe Papa și chiar pe Episcopii înșiși. Succesorul lui Petru a simțit datoria de a exercita misiunea sa de a păstra unitatea acestei Biserici și de a-i întări pe frați. Au fost șaisprezece zile de discuții laborioase, în care Episcopii au formulat Concluziile operative pentru a reînnoi viața eclezială. Cu aprobarea Papei, ele trebuiau să devină obligatorii.

- La care alte Sinoade ați lucrat?

- În luna octombrie 1980 s-a celebrat adunarea generală care a avut ca temă familia creștină. Familia, în special în societatea occidentală, era deja în criză. Papa stătea în fiecare zi la masa prezidiului și asculta toate intervențiile din aulă. Ca relator l-a ales pe tânărul Arhiepiscop de Munchen și Freising, Cardinalul Joseph Ratzinger. Cum lucrează Providența! Secretarul special era mexicanul Javier Lozano Barragan și printre experți erau preotul milanez Dionigi Tettamanzi și profesorul de la Lateran Carlo Caffarra, astăzi toți trei Cardinali. Rodul Sinodului a fost Exortația apostolică Familiaris consortio, document care păstrează și astăzi actualitatea sa deplină.

- După trei ani a avut loc Sinodul dedicat reconcilierii și penitenței.

- Aceea a fost a doua adunare generală pe care am organizat-o sub conducerea Papei. S-a celebrat în toamna anului 1983. Papa Ioan Paul al II-lea l-a ales ca relator general pe Cardinalul Carlo Maria Martini și ca secretar special pe Jose Saraiva Martins, rector la Urbaniana, astăzi Cardinal. Pentru Pontif, Sinodul era "o exprimare deosebit de rodnică și instrumentul colegialității". Astfel încât, înainte de a publica respectiva exortație apostolică, mi-a destăinuit dorința lui de a manifesta în mod explicit faptul că acest document nu era numai al lui personal, ci era mai ales rod al Sinodului. Am studiat modul în care să exprime această dimensiune colegială, și l-am găsit în adăugarea - aprobată de Papa - a expresiei "post-sinodală" la titlul Exortației apostolice Reconciliatio et paenitentia, publicată în anul 1984. Atunci a fost folosit pentru prima dată adjectivul "post-sinodală" pentru a defini acel tip de document.

Un semn ulterior al simțului său colegial și sinodal profund a fost insistența cu care îmi recomanda să controlez dacă în Exortațiile apostolice au fost într-adevăr luate în considerare toate Propositiones ale Părinților sinodali. Un alt subiect în privința căruia dorea mereu să fie la zi erau rugăciunile programate înainte și în timpul fiecărei adunări. Tocmai lansasem pregătirile pentru alte două adunări sinodale - cea la aniversarea a 20 de ani ai Conciliului Vatican II și cea despre laici - când la sfârșitul lunii aprilie 1985, Papa Ioan Paul al II-lea m-a chemat în mod neașteptat la un alt tip de slujire pentru Biserica universală.

- Ca prefect la Propaganda Fide, ați avut posibilitatea să lucrați în strânsă legătură cu Papa Ioan Paul al II-lea în domeniul misionar. Ce aspect din acea perioadă vi-l amintiți mai puternic?

- Numirea ca prefect al Congregației pentru Evanghelizarea Popoarelor mi-a fost comunicată la nouă seara, în ziua de marți, 23 aprilie 1985, și apoi anunțată chiar de Pontif - împreună cu lista noilor Cardinali care aveau să fie creați în următorul Consistoriu din 25 mai - în timpul audienței generale de miercurea următoare din Piața San Pietro. În noaptea aceea nu am dormit. Domeniul de acțiune era imens: pe de o parte, animarea misionară în Biserica universală; pe de altă parte, o responsabilitate directă față de misiuni, adică față de evanghelizarea a două treimi din omenirea care încă nu crede în Isus Cristos, și față de Bisericile tinere. Au fost șaisprezece ani de colaborare fructuoasă cu "primul misionar" al Bisericii.

- Ce ați învățat de la el?

- Am învățat mai ales să arunc cele mai mari preocupări în Inima Mântuitorului, să ușurez povara responsabilității mele, amintindu-mi în fața Răstignitului că Biserica este înainte de toate a Lui. La fiecare două sau trei săptămâni aveam audiență cu Papa, de regulă seara, și ieșeam de acolo obosit, atât era de intensă, dar și senin și încurajat. Îmi amintesc că de multe ori secretarul, Mons. Stanislaw Dziwisz, deschidea în mod discret ușa pentru a da de înțeles că era gata cina, însă Papa continua cu răbdare să vorbească, punea întrebări, dădea sugestii, oferea indicații și decizii.

- Despre ce vorbeați?

- Înainte de toate despre numirea Episcopilor și despre înființarea noilor circumscripții ecleziastice. În timpul șederii mele la conducerea dicasterului, am înființat circa 180 de circumscripții ecleziastice. În total, la început am găsit 877 și am lăsat 1060. Când îi duceam Papei propunerea pentru o nouă Dieceză care trebuia creată mă simțeam ca un naș de botez. Din când în când Papei Ioan Paul al II-lea îi plăcea să invite câteva persoane la masa apostolică pentru prânz sau pentru cină, pentru a discuta unele probleme specifice. Asculta mult, obținând astfel diferite păreri din diferite puncte de vedere, pe care el uneori le aduna într-o sinteză operativă.

- Ce experiență ați avut din călătoriile făcute împreună cu el?

- Călătoriile cu Papa în teritoriile de misiune erau pentru mine o școală de zel apostolic, de dialog cu religiile, culturile și populațiile din diferite continente. Începând din august 1985, am avut acest privilegiu în toate vizitele misionare ale Pontifului, trăind alături de el impresii, bucurii, riscuri și, în parte, oboseli. Cardinalul Casaroli, care era un om de spirit, glumea despre "împărțirea muncii" între Papa și noi cei care îl însoțeam: "Papa trudește și noi suntem obosiți!" Fiecare călătorie cere o lungă pregătire, la care participă într-o oarecare manieră și dicasterul competent. Papa Ioan Paul al II-lea concepea aceste călătorii ca "pelerinaje la sanctuarul poporului lui Dumnezeu". El nu a ezitat să viziteze de mai multe ori fiecare continent, însă călătoriile în țările de misiune, răspândite la orice latitudine, erau cele mai dificile.

Papa Ioan Paul al II-lea nu ținea cont de climă și de oboseală, consumându-și cu generozitate energiile, chiar sacrificând somnul. Îmi amintesc în mod deosebit de cea mai lungă călătorie - șaisprezece zile - care ne-a dus în Bangladesh, Singapore, Fiji, Noua Zeelandă, Australia și Seychelles. După mai multe nopți, când într-o dimineață l-am întâlnit la Canberra pe Papa și l-am întrebat dacă a dormit, mi-a răspuns cu un zâmbet: "Da, prima noapte". Îi mulțumesc Domnului că mi-a dat harul să colaborez cu marele Pontif misionar - autorul Enciclicei Redemptoris missio - în imensul domeniu al evanghelizării popoarelor.

- Între numeroasele călătorii ale Papei Wojtyla au fost trei și în Slovacia. Ce reacție au provocat?

- După căderea comunismului, ne-am întâlnit și ne-am salutat cu bucurie. Este deosebit faptul că de pe buzele noastre au ieșit aceleași cuvinte: "Dumnezeu este stăpânul istoriei!". Papa a acceptat imediat, în aprilie 1990, invitația de a vizita Cehoslovacia, cu etapele la Praga, la Velehrad, în Moravia și la Bratislava, unde l-au așteptat toată noaptea un milion de credincioși pe pajiștea, udată de ploaie, de la vechiul aeroport din Vajnory. Sărutarea pământului slovac a sigilat o veche prietenie și a rămas în amintirea slovacilor. În anul 1995 s-a întors în Slovacia. În timpul vizitei, a putut să se odihnească în Munții Tatra, făcând o excursie cu elicopterul deasupra acelor vârfuri pe care în mare parte le cunoștea. La întoarcere era vizibil mulțumit. În sfârșit, în luna septembrie 2003, deja suferind și constrâns să stea mai mult în scaun, s-a întors în țara noastră. Mie mi-a revenit să îi aduc ultima slujire, adică să citesc în slovacă omiliile și discursurile. A fost emoționant acel adio al lui la Bratislava, unde în mod semnificativ stătea așezat, aproape identificat, sub marele Răstignit. Slovacii nu pot uita aceste semne de prietenie.

- Cum ați trăit ultimele zile ale vieții Papei Ioan Paul al II-lea?

- În seara zilei de sâmbătă 2 aprilie 2005, în timp ce în Piața San Pietro mulțimea cânta Salve Regina cu ochii îndreptați spre acea fereastră, la ora 21.37 toate mass-media din lume ai răspândit știrea despre moartea Papei. Trebuie să mărturisesc că mă așteptam, pentru că în seara precedentă am putut să îl văd pentru scurt timp și l-am găsit aproape ațipit în ultima lui bătălie. Imediat ce am aflat vestea, m-am dus imediat să vizitez trupul neînsuflețit acestui gigant al istoriei, întins încă în patul său de durere, cu pacea maiestuoasă a morții pe chip. Am îngenuncheat, m-am rugat scurt, am luat mâna lui, acea mână pe care încă o simțeam pe capul meu, și am sărutat-o cu evlavie. Era mâna părintelui meu în Duhul Sfânt. Anumite legături invizibile nu se rup niciodată. Și acum am avut bucuria de a vedea realizată dorința acelei mulțimi oceanice care la înmormântarea lui invoca: "Sfânt imediat". Vântul care în mod minunat a întors paginile Evangheliei pe sicriul Papei Ioan Paul al II-lea suflă încă. Lucrarea lui rămâne și aduce roadele sale: Petru continuă să trăiască în succesorii săi așa cum Cristos trăiește în Biserica Sa.

(Text apărut inițial pe InfoSapientia.ro)

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 604, Ultimul acces: 2023-02-04 04:02:52