© 2005-2024 BISERICI.org
© 2005-2024 BISERICI.org
Timp stanga: 0,17s...
Cardinalul Tomko despre Papa Ioan Paul al II-lea[2011-02-05]- În ce an a avut loc prima dumneavoastră întâlnire cu Karol Wojtyla?- L-am întâlnit pe tânărul Arhiepiscop de Cracovia în octombrie 1969. Pe atunci eram conducătorul departamentului doctrinal al reînnoitei Congregații pentru Doctrina Credinței. Pe la sfârșitul Conciliului Vatican II dicasterul a fost restructurat prin comisii care trebuiau instituite în sânul Conferințelor Episcopale. Pentru a explica și a discuta finalitățile comisiilor, Congregația - sub conducerea noului prefect, Cardinalul Franjo Seper - i-a reunit în 3 și 4 noiembrie 1969 la Roma pe reprezentanții Conferințelor Episcopale din Europa, din Americi și din Africa. Fiecare episcopat era reprezentat de un Episcop și un teolog. Pentru Polonia a venit la Roma Cardinalul Wojtyla, era însoțit de pr. Rozycki. - Ce vă amintiți în mod deosebit din acea întâlnire? - Cardinalul Wojtyla ne-a invitat la cină, pentru onomastica lui, la 4 noiembrie 1969, pe Cardinalul Seper și pe mine, în sala de mese a bisericii San Stanislao alle Botteghe Oscure. Încă îmi amintesc de atmosfera fraternă pe care el a știut să o creeze între numeroșii oaspeți, implicându-l în cântece și pe Cardinalul Seper. Familiaritatea simplă, senină era însoțită în Cardinalul Wojtyla de un profund simț al umilinței personale și al unității episcopale, așa cum aveam să descopăr mai târziu într-o vizită a lui la Colegiul Pontifical Slovac "Sfinții Ciril și Metodiu", pe via Cassia. El îl însoțea pe Cardinalul Wyszynski, rămânând mereu în umbra marelui primat. Cei doi Cardinali au înțeles importanța Institutului pentru Biserica din Slovacia în perioada persecuției, în timpul căreia Arhiepiscopul de Cracovia îi hirotonea în secret pe seminariștii care nu puteau să devină preoți în patria noastră. - Ca prefect la Propaganda Fide, ați avut posibilitatea să lucrați în strânsă legătură cu Papa Ioan Paul al II-lea în domeniul misionar. Ce aspect din acea perioadă vi-l amintiți mai puternic? - Numirea ca prefect al Congregației pentru Evanghelizarea Popoarelor mi-a fost comunicată la nouă seara, în ziua de marți, 23 aprilie 1985, și apoi anunțată chiar de Pontif - împreună cu lista noilor Cardinali care aveau să fie creați în următorul Consistoriu din 25 mai - în timpul audienței generale de miercurea următoare din Piața San Pietro. În noaptea aceea nu am dormit. Domeniul de acțiune era imens: pe de o parte, animarea misionară în Biserica universală; pe de altă parte, o responsabilitate directă față de misiuni, adică față de evanghelizarea a două treimi din omenirea care încă nu crede în Isus Cristos, și față de Bisericile tinere. Au fost șaisprezece ani de colaborare fructuoasă cu "primul misionar" al Bisericii. - Ce ați învățat de la el? - Am învățat mai ales să arunc cele mai mari preocupări în Inima Mântuitorului, să ușurez povara responsabilității mele, amintindu-mi în fața Răstignitului că Biserica este înainte de toate a Lui. La fiecare două sau trei săptămâni aveam audiență cu Papa, de regulă seara, și ieșeam de acolo obosit, atât era de intensă, dar și senin și încurajat. Îmi amintesc că de multe ori secretarul, Mons. Stanislaw Dziwisz, deschidea în mod discret ușa pentru a da de înțeles că era gata cina, însă Papa continua cu răbdare să vorbească, punea întrebări, dădea sugestii, oferea indicații și decizii. - Cum ați trăit ultimele zile ale vieții Papei Ioan Paul al II-lea? - În seara zilei de sâmbătă 2 aprilie 2005, în timp ce în Piața San Pietro mulțimea cânta Salve Regina cu ochii îndreptați spre acea fereastră, la ora 21.37 toate mass-media din lume ai răspândit știrea despre moartea Papei. Trebuie să mărturisesc că mă așteptam, pentru că în seara precedentă am putut să îl văd pentru scurt timp și l-am găsit aproape ațipit în ultima lui bătălie. Imediat ce am aflat vestea, m-am dus imediat să vizitez trupul neînsuflețit acestui gigant al istoriei, întins încă în patul său de durere, cu pacea maiestuoasă a morții pe chip. Am îngenuncheat, m-am rugat scurt, am luat mâna lui, acea mână pe care încă o simțeam pe capul meu, și am sărutat-o cu evlavie. Era mâna părintelui meu în Duhul Sfânt. Anumite legături invizibile nu se rup niciodată. Și acum am avut bucuria de a vedea realizată dorința acelei mulțimi oceanice care la înmormântarea lui invoca: "Sfânt imediat". Vântul care în mod minunat a întors paginile Evangheliei pe sicriul Papei Ioan Paul al II-lea suflă încă. Lucrarea lui rămâne și aduce roadele sale: Petru continuă să trăiască în succesorii săi așa cum Cristos trăiește în Biserica Sa. Legături: Interviul integral Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 831, Ultimul acces: 2024-09-18 03:03:57
|
Timp total: 0,18s...
[]:1
