Sa ii punem intrebari lui Dumnezeu - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2023 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Să îi punem întrebări lui Dumnezeu

[2011-02-11]
Mark P. Shea
Traducător: Ecaterina Hanganu
Teme: Spiritualitate

Cunoaștem cu toții chipul vijelios al lui Yahve, tunând și fulgerând de pe Sinai, așa cum este descris în Vechiul Testament. Față de El este cazul să păstrezi întotdeauna o distanță convenabilă. Este chipul care ne amintește că "Dumnezeul nostru este foc mistuitor" (Evrei 12,29), este Judecătorul înfricoșător și absolut, care pătrunde în cele mai ascunse cotloane ale conștiinței și ale cărui degete au răsucit chiar și ADN-ul din oasele noastre. Mai știm și că Scriptura este plină de îndemnuri la umilință și de aduceri aminte ale faptului că drumurile Domnului sunt dincolo de orice cunoaștere iar judecățile Lui sunt de nepătruns, ca abisul cel mare. Așadar, la o lectură superficială a Scripturii, se pare că mesajul central al acesteia ar fi: "Nu pune întrebări, că te bate Dumnezeu".

Pe lângă acest "mersul în vârful picioarelor" în fața Absolutului, iată însă că Scriptura ne prezintă pe larg și o altă temă. Fiindcă, departe de a ne fi interzis să îi punem întrebări, Dumnezeu așteaptă și chiar ne invită să îl întrebăm... Iar creatura - uneori ezitând, alteori cu teamă, uneori din curiozitate iar alteori cu o familiaritate de-a dreptul șocantă - îndrăznește să îl întrebe pe Dumnezeu ce se întâmplă, ce face, dacă este drept sau nu, dacă ne iubește cu adevărat sau nu, de ce uneori lucrurile par atât de crude, de ce murim, de ce tâlharii scapă nepedepsiți în timp ce săracul este mereu jupuit și, în fond, care este scopul la tot ce se întâmplă?!

Cum este posibil așa ceva?

Ei bine, este posibil fiindcă Dumnezeu ne ia în serios ca persoane, iar persoanele pun întrebări. Dumnezeu Însuși ne cheamă să punem întrebări, și chiar, în ciuda omniscienței și imutabilității Sale, are și El câteva întrebări pentru noi. Să privim la Avraam, părintele nostru întru credință și marele model al încrederii absolute în Dumnezeu pe care ni-l dau ca exemplu atât Vechiul, cât și Noul Testament. Avraam a crezut în cele ce i-au fost spuse de Dumnezeu - ne spun atât Geneza cât și Epistola către Romani - și aceasta i-a fost considerat ca îndreptățire.

Și cum anume și-a exprimat Avraam încrederea? Aflăm în Geneză 18,16-33. Dumnezeu îi dezvăluie lui Avraam planul de a distruge Sodoma și Gomora. Totuși, în loc să se încline pur și simplu în fața voinței lui Dumnezeu ca distantă, indiscutabilă și inexorabilă, Avraam face două lucruri extrem de semnificative. Primul (v. 23): se apropie de Dumnezeu. Iar al doilea, în această apropiere, îi pune întrebări lui Dumnezeu. "Pierde-vei, oare, pe cel drept ca și pe cel păcătos?... Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepți", a întrebat el. "Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?" Și Domnul răspunde că va cruța cetatea de dragul celor cincizeci.

În continuare, Avraam se târguiește cu Domnul. Și dacă ar fi patruzeci și cinci? Patruzeci? Treizeci? Douăzeci? Zece? De fapt, Avraam îi adresează o rugăminte lui Dumnezeu, încercând să îi schimbe hotărârea prin aceea că îi amintește că însăși slava Lui ar avea de suferit dacă l-ar condamna și pe cel drept. Și de fiecare dată, Dumnezeu acceptă întrebările lui Avraam și îi răspunde că nu va face nici un rău cetății, de dragul câtorva nevinovați. Întrebările lui Avraam, departe de a face să cadă foc din cer asupra lui ca și asupra Sodomei, devin exact opusul păcatului. Ele sunt roadele prieteniei cu Dumnezeu și îl aduc la o și mai profundă comuniune cu El.

Calea credinței care pune întrebări se manifestă și la un alt personaj din Vechiul Testament, care nu se află neapărat pe același plan cu Avraam: Iov. Și acesta este un om frământat de întrebări către Dumnezeu, cărora nu le poate face față: "Eu vreau să vorbesc cu Cel Atotputernic, vreau să-mi apăr pricina înaintea lui Dumnezeu", striga el în durerea sa. "De ce ascunzi fața Ta și mă iei drept un dușman al Tău? Vrei oare, să înspăimânți o frunză pe care o bate vântul? Vrei să Te îndârjești împotriva unui pai uscat? De ce să scrii împotriva mea aceste hotărâri amare?" (Iov 13,3, 13,24-26). Cuvinte dure, cuvinte tari. Și totuși, la sfârșitul cărții lui Iov îl vedem pe Dumnezeu surâzând la aceste vorbe. Într-adevăr, El surâde mai degrabă la auzul acestor cuvinte decât în fața vorbirii corecte sub aspect teologic a prietenilor lui Iov. Fiindcă Dumnezeu le spune acestora, după ce au tot vorbit timp de 40 de capitole și au spus lucruri care mai de care mai corecte, că "n-ați vorbit de Mine așa de drept, precum a vorbit robul Meu Iov" (Iov 42,7).

Ce a spus corect Iov și cu ce au greșit prietenii lui? Din perspectivă umană, nimic deosebit. Spre deosebire de prietenii lui, Iov nu a spus politicos și cu pioșenie că suferința lui s-ar datora vreunui păcat propriu. Dar a făcut un lucru la care ceilalți nici măcar nu s-au gândit să îl facă: Iov a vorbit cu Dumnezeu în loc să vorbească despre Dumnezeu. Aceasta înseamnă că Iov a stat cu Dumnezeu. Și prin aceasta el a acționat, în felul lui, asemenea lui Avraam. S-a apropiat de Dumnezeu (și Dumnezeu de el) chiar atunci când se simțea abandonat. Prietenii lui, în schimb, au păstrat o distanță sigură față de Atotputernicul, punându-l între paginile îngrijite ale unei cărțulii cu îndemnuri morale. Ca rezultat, Iov a devenit în cele din urmă mijlocitorul lor și mare preot în fața lui Dumnezeu (Iov 42,8-9). Prin voința sa de a se apropia de Dumnezeu, Iov a intrat în comuniune cu Dumnezeu și nu numai el, ci și prietenii lui care l-au mâhnit. Cercul mântuirii se extinde astfel, cuprinzându-l nu numai pe Iov, ci și pe prietenii lui.

Același tipar se repetă și în Exod. Acolo (Exod 32,11-14) Moise pledează ca Israel să nu fie distrus după ce l-a disprețuit pe el și a păcătuit în fața Domnului construind vițelul de aur (exact la fel cum Avraam pledase ca Sodoma să nu fie distrusă). Și Moise, la fel, îl întreabă pe Dumnezeu: "Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta asupra poporului Tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului cu putere mare și cu brațul Tău cel înalt?". Moise face și el apel la slava lui Dumnezeu și ceea ce este și mai uimitor, Dumnezeu, care este imutabil, se răzgândește și permite poporului, după ce a fost pedepsit și purificat (dar nu anihilat) să intre în alianță cu El prin Moise, a cărui mijlocire l-a salvat. Încă o dată, comuniunea cu Dumnezeu și întrebările adresate lui Dumnezeu merg mână în mână. Numai că aici se adaugă o nouă dimensiune: nu numai Moise, ci întregul Israel este inclus în sfera mântuirii.

La fel se întâmplă în întreg Vechiul Testament. Ieremia, luptându-se să salveze Israelul și primind ca răsplată de la concetățenii lui doar persecuții, s-a întrebat de ce s-a mai născut, și în mijlocul misiunii sale profetice a strigat (sub imperiul inspirației!): "Doamne... Tu ești mai tare decât mine și ai biruit, iar eu în toate zilele sunt batjocorit și fiecare își bate joc de mine" (Ieremia 20,7). La fel ca și Moise și profeții, Ieremia se întreabă de ce Atotputernicul l-a ales tocmai pe el pentru atâta chin?! De asemenea, psalmistul strigă și el: "Până când, Doamne, Te vei mânia până în sfârșit? Până când se va aprinde ca focul mânia Ta?" (Psalm 79,5), și îl întreabă direct pe Dumnezeu, după distrugerea Ierusalimului "Pentru ce m-ai lepădat, Dumnezeule, până în sfârșit? Aprinsu-s-a inima Ta peste oile pășunii Tale" (Psalm 74,1).

Totuși, nici una din aceste întrebări nu sunt pline de ură și nici nu îl resping pe Dumnezeu, așa cum ar face un ateu. Mai degrabă sunt expresia credinței, fiindcă îi reamintesc lui Dumnezeu (și Israelului) că El este bun și prin urmare trebuie să înfăptuiască dreptatea în mijlocul tuturor nenorocirilor. "Puterea mea și scăparea mea ești Tu și pentru numele Tău mă vei povățui și mă vei hrăni" (Psalm 31,3). În felul acesta, întrebările nu sunt doar ale celui care scrie - profet sau psalmist - ci ale unei întregi națiuni, iar răspunsul lui Dumnezeu se adresează, la fel, nu numai celui care scrie, ci întregii națiuni. Întregul Israel, cu buni și răi deopotrivă, pus în relație cu Dumnezeu prin Moise și întrebările lui, este legat tot mai strâns cu Dumnezeu prin cei pe care El însuși i-a ales, preoți sau profeți, tocmai ca să dea glas întrebărilor poporului și propriilor Sale răspunsuri (și uneori întrebări) pentru ei.

Fiindcă, desigur, Dumnezeu are și El câteva întrebări: "Nu știți voi, oare, n-ați auzit, nu vi s-a spus oare de la început, n-ați înțeles voi ce vă învață întemeierea lumii?" îl întreabă pe profetul Isaia (Isaia 40,21). "Se cuvine oare, ca omul să înșele pe Dumnezeu?" întreabă El prin profetul Malachia (Mal 3,8). "Ascultați, casa lui Israel: Oare calea Mea nu este dreaptă, sau nu sunt drepte căile voastre?" întreabă Dumnezeu prin profetul Ezechiel (18,25). De ce oare toate întrebările acestea din partea Celui Atotștiutor? Exact din același motiv pentru care El încurajează întrebările noastre: ca să îl cunoaștem și să ne cunoaștem pe noi înșine mai bine. De fapt, toate întrebările lui Dumnezeu își au izvorul în întrebarea pe care a pus-o lui Adam cu mult timp în urmă: "Unde ești?" (Geneza 3,9). Și toate au un singur scop: să ne scoată din ascunzătoare pentru ca să ne apropiem de El.

Iar această chemare, mereu mai amplă și mai profundă spre relația cu El, își găsește expresia finală în Isus Cristos. Fiindcă și El primește și la rândul Lui pune întrebări, urmând tradiția lui Avraam, Moise și a profeților. La fel ca și ei, Isus procedează în acest fel ca să îi atragă pe toți în sfera mântuirii. "Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește împotriva mea? De șapte ori?", întreabă Petru (Matei 18,21). "Tu ești cel care trebuie să vină, sau să așteptăm pe altul?", întreabă Ioan Botezătorul (Luca 7,19). "De ce mănâncă împreună cu vameșii și cu păcătoșii?", întreabă fariseii (Marcu 2,16). "Oare cine este cel mai mare în împărăția cerurilor?", întreabă discipolii (Matei 18,1). "Ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?", întreabă tânărul bogat (Luca 18,18). "Doamne, nu-ți pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc?", întreabă Marta (Luca 10,40). "Cum poate să se nască un om când este bătrân?", întreabă Nicodim (Ioan 3,4). "De ce nu s-a vândut mai bine și să se dea banii săracilor?", intervine Iuda Iscarioteanul.

În toate aceste întrebări, atât cei credincioși cât și cei lipsiți de credință se îndreaptă spre Isus ca punct focal; acționând ca profet, preot și rege, El îi atrage la rândul Lui chiar și pe dușmani în sfera răscumpărării, acolo unde ei sunt obligați să se decidă în privința Lui. Astfel încât, la sfârșit, El pune tuturor și fiecăruia în parte aceeași întrebare pe care a adresat-o discipolilor Săi în Cezareii lui Filip: "Dar voi, cine spuneți că sunt?" (Matei 16,15). Prin întrebările Lui către noi, ca și prin ale noastre către El, Isus ne revelează atât inima Sa cât și a noastră.

Nicăieri dinamica întrebărilor nu este însă mai dramatică decât în Patimi. Când Isus spune că unul dintre discipoli în va trăda, aceștia reacționează cu toții plini de groază, fiecare întrebându-se cu spaimă neprefăcută: "Nu cumva sunt eu, Doamne?" (Matei 26,20-25). Ei întreabă fiindcă doresc, așa ca și psalmistul: "Cercetează-mă, Doamne, și cunoaște inima mea; încearcă-mă și cunoaște cărările mele și vezi de este calea fărădelegii în mine și mă îndreptează pe calea cea veșnică" (Psalm 139,23-24). Altfel spus, întreabă tocmai pentru ca să se apropie de El, ca să cunoască adevărul despre ei înșiși, oricât de înspăimântător ar fi acesta. Dar când Iuda întreabă: "Nu cumva sunt eu?", o face ca să ascundă adevărul despre sine, să se amestece în mulțime, să nu se poată deosebi de restul discipolilor. Ca și Adam, el alege să se ascundă de Dumnezeu (Geneză 3,8-10). Și ascunzându-se, este descoperit cu o altă întrebare: "Iuda, cu un sărut îl trădezi pe Fiul Omului?" (Luca 22,48).

În după-amiaza următoare, din cauza alegerii făcute de Iuda, Cristos răstignit va da glas unei întrebări și mai cumplite, care unește credința lui Avraam și lipsa de credință a lui Iuda într-o încleștare incredibilă: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Matei 27,46). Isus, răstignit pentru păcate, chiar și pentru păcatele lui Iuda, trăiește în trup și suflet separarea de Dumnezeu pe care Iuda (și noi toți) am dobândit-o prin Adam. Și totuși, în mod paradoxal, chiar și părăsit, Cristos răstignit îi vorbește lui Dumnezeu cu credința lui Avraam. El nu îl numește simplu "Dumnezeu", ci "Dumnezeul meu". Cristos rămâne unit cu Dumnezeu chiar și în disperarea cea mai adâncă. La fel ca și Iov, ca și Ieremia sau ca autorul Psalmului 22, pe care Isus îl citează, Domnul nostru rămâne cu Dumnezeu Tatăl. Făcând astfel, El poartă în inima Sa toate întrebările, cu sau fără credință, pe care oamenii le-au pus vreodată lui Dumnezeu. El, care nu a cunoscut păcatul, s-a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să "cunoaștem justificarea lui Dumnezeu în el" (2Corinteni 5,21) și "ca astfel să deveni(m) părtași ai naturii sale dumnezeiești" (2Petru 1,4). Sfera mântuirii se extinde astfel cuprinzând întreaga lume.

Iată secretul din inima lui Dumnezeu, care ne cheamă pe toți să credem și totuși să punem întrebări. Fiindcă Dumnezeu, dintotdeauna, a dorit să se dăruiască pe Sine Însuși nouă - tuturor - și odată cu Sine Însuși, puterea de a ne dărui noi înșine Lui, așa cum face Fiul Său, dacă noi Îl primim. El ne tratează cu adevărat ca persoane care sunt niște "mici Cristoși", ca să împărtășim viața infinită a celor Trei Persoane divine, cu condiția să nu îi refuzăm această ofertă. Fiindcă, așa cum spune C. S. Lewis, intenția Lui este să facă din fiecare ființă umană o creatură pe care "dacă o vezi aici și acum, să fii cu putere tentat să o preamărești" - adică perfectă și desăvârșită, astfel încât să se împărtășească din marea și eterna comuniune de iubire dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Iată de ce, așa cum observa C. S. Lewis, "Nu există oameni obișnuiți. Niciodată nu vorbești unui simplu muritor. Națiunile, culturile, artele, civilizațiile - da, acestea sunt muritoare și viața lor este pe lângă a noastră ca viața unei muște. Dar cu adevărat sunt nemuritori cei cu care glumim, cu care muncim, cu care ne căsătorim, pe care îi dojenim și pe care îi exploatăm - orori nemuritoare sau nemuritoare splendori".

Iată, în final, de ce Avraam și copiii lui sunt atât de bineveniți cu toate întrebările lor. Fiindcă este absolut adevărat că Dumnezeu îi iubește și de aceea îi ia în serios (cu întrebările lor cu tot) și îi consideră ca persoane destinate veșniciei. Nimeni nu a fost mustrat pentru că l-a tras pe Dumnezeu de mânecă, și nimeni nu a descoperit ceva care să îi distrugă credința, atâta timp cât s-a apropiat de Dumnezeu așa cum a făcut-o Avraam. Fiindcă nu există și nu poate exista întrebare mai grea decât aceea pe care i-a pus-o Isus din Nazaret Tatălui Său atunci când era răstignit pe cruce. De aceea, suntem îndemnați să fim asemenea marilor personaje din Sfânta Scriptură și, mai presus de toate, asemenea lui Isus Cristos. Să ne apropiem de Dumnezeu așadar și să îi punem întrebări, fiindcă făcând astfel, El Însuși se va apropia de noi (Iacov 4,8). Atunci și noi vom fi copiii lui Avraam - și copiii lui Dumnezeu.

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 665, Ultimul acces: 2023-03-22 01:00:53