De ce sa credem? - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2024 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

De ce să credem?

[2011-03-03]
Carl E. Olson
Traducător: Adela Maria
Teme: Teologie Apologetică

"Credința este mereu în dezavantaj; este mereu învinsă, dar supraviețuiește tuturor cuceritorilor," spunea G. K. Chesterton. Credința este cuvântul creștin prin excelență. Cardinalul Avery Dulles SJ scria în a sa teologie a credinței, "Chezășia lucrurilor sperate": "Mai mult decât orice altă religie, creștinismul merită să fie numit credință". El atrage atenția că în Noul Testament, cuvântul grecesc pentru "credință" apare de aproape 500 de ori, comparativ cu cuvântul grecesc "milă", care apare de mai puțin de 100 de ori, sau cuvântul "dragoste", care apare aproximativ de 250 de ori. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că este mai importantă credința decât dragostea, de vreme ce Apostolul Pavel arată cât se poate de clar că dragostea este cea mai mare dintre cele trei virtuți teologice: "Iar acum rămân acestea trei: credința, speranța și iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea" (cf. 1Corinteni 13,13).

Nu există însă nicio îndoială că credința este esențială pentru a fi creștin și pentru a avea o relație bună cu Domnul, după cum ne spune succint, dar categoric, autorul Epistolei către Evrei: "Fără credință, este imposibil să fii plăcut lui Dumnezeu, pentru că cel care se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și îi răsplătește pe cei care-l caută" (cf. Evrei 11,6). Munca uneori extenuantă de a defini și analiza credința a fost descrisă, poate nu fără o doză de umor intenționat, ca fiind "crucea teologilor". Ca și în cazul speranței și iubirii, virtutea credinței poate părea la început ușor de definit, adesea prin "credința în Dumnezeu". Dar dacă săpăm sub această suprafață, descoperim o sarcină mult mai complicată, așa cum sugerează și unele întrebări de bază: Ce este credința? Cum o obținem? Are origine divină sau umană? Cum ar trebui omul să își demonstreze credința? Care este relația credinței cu voința, intelectul, emoțiile?

Între timp, apologetul trebuie să răspundă acuzațiilor împotriva credinței: că este "irațională" sau că este cauza conflictelor și violenței. În ultimii ani, mai multe cărți bine vândute scrise de ateiști au pus sub semnul întrebării nu numai doctrina creștină - autenticitatea istorică a Bibliei, divinitatea lui Isus, Învierea și multe altele - dar și valabilitatea și raționalitatea credinței înseși. Una dintre aceste cărți este "Sfârșitul credinței: religie, teroare și viitorul rațiunii" de Sam Harris, care în mod repetat - ca într-o mantra - folosește cuvinte precum "ignorant" și "irațional" în procesul prin care urmărește să arate că credința religioasă nu este numai depășită, ci și de-a dreptul malefică. Fiecare religie, meditează Harris, "predică adevărul unor enunțuri pentru care nu poate fi concepută nicio dovadă. De aici apare saltul din saltul în credință al lui Kierkegaard".

Harris mai spune: "Credința religioasă reprezintă în mod hotărât utilizarea greșită a puterii minții noastre, încât dă naștere unei singularități culturale perverse - un orizont dincolo de care orice discurs rațional devine imposibil". A-i numi pe creștini și pe alți credincioși proști și iraționali este, de cele mai multe ori, argumentul principal al lui Harris; este și abordarea - brută, dar adesea de efect - adoptată de mulți dintre cei care privesc credința ca pe o jignire adusă omului modern, luminat. Cu această opoziție fundamentală în minte, să ne oprim asupra a două sarcini de bază: să definim credința și să răspundem câtorva dintre acuzațiile aduse acesteia.

Am încredere în scaun?

O vorbă de duh spune: "Toată lumea ar trebui să creadă în ceva; eu cred că voi mai bea încă un pahar". Mai corect spus, fiecare crede în ceva, chiar dacă este vorba de credința în capacitatea de a trăi fără credință. Desigur, chiar și scepticul înțelege că viața în lumea materială cere anumite credințe sau convingeri, folosind acești termeni într-un sens larg, ne-teologic: convingerea că luminile de la stop vor funcționa cum trebuie, credința că la sfârșitul lunii îmi voi primi salariul, încrederea că cele câteva noțiuni de bază de contabilitate mă vor ține de partea bună a Fiscului.

Un argument susține că statul pe scaun este un act de credință, deci chiar și ateiștii au credință atunci când iau loc pe scaun în, să spunem, o locuință pe care o vizitează pentru prima dată. Dacă din indiferent ce motiv aș avea dubii că scaunul respectiv îmi poate susține greutatea, i-aș putea testa capacitatea de a suporta o greutate cerându-i gazdei să se așeze prima, eliberându-mă astfel de orice grijă (și destul de sigur uimind sau ofensând gazda). Argumentul se oprește aici când vine vorba de credința în ceea ce nu poate fi văzut, atins sau dovedit prin mijloace științifice. Sugerează totuși ceva ce mulți oameni au dificultăți în a admite: că toți avem diferite convingeri și că ne trăim viețile bazându-ne pe acele convingeri, chiar dacă nu le rostim sau definim niciodată. După cum observă Joseph Ratzinger în lucrarea sa "Introducere în creștinism", "Fiecare om trebuie să adopte o anumită atitudine față de întrebările primordiale, și niciun om nu poate face aceasta altfel decât întreținând credința."

Noi, în calitate de creaturi, dispunem de cunoștințe limitate, finite, astfel încât trebuie să luăm decizii - practice, relaționale, filozofice - fără luxul dovezilor. Ne folosim bunul simț, ne bazăm pe propriile experiențe și, în mod semnificativ, pe experiența și mărturia altora. S-ar putea să nu știu cu siguranță dacă scaunul mă va ține, dar concluzionez că este rațional să cred că o va face, pe baza anumitor observații: scaunul pare bine făcut, pare să fie folosit cu regularitate și se află în casa cuiva care nu este genul de persoană care să le ceară musafirilor să stea pe un scaun ce s-ar putea dezmembra. Am încredere în scaun? Am încredere în gazda mea? Și, mult mai important, am încredere în percepția și evaluarea pe care o fac eu scaunului?

Să luăm în considerare un alt exemplu. Vă aflați la serviciu și primiți un telefon de la cel mai bun prieten, care vă este și vecin. Acesta exclamă cu evidentă îngrijorare: "Ți-a luat foc casa! Vino repede!" Ce reacție aveți? Credeți afirmația prietenului - nu pentru că ați văzut transmisia în direct a incendiului pe canalele de știri, ci datorită credinței cu privire la onestitatea martorului. Îl credeți pe cuvânt pentru că s-a dovedit demn de crezare în diferite situații. Încrederea în mărturie și în martor este o parte esențială a înțelegerii teologice a credinței.

Darul lui Dumnezeu și răspunsul nostru

Vechiul Testament subliniază credința în Dumnezeu și ascultarea de cuvintele sale, care au fost adesea (deși nu exclusiv) încredințate (din nou acest cuvânt!) patriarhilor și profeților: Avraam, Iacob, Moise, Samuel, Ieremia și alții. Dar în timp ce găsim mulți oameni ai credinței în Vechiul Testament, însușiri precum loialitatea și încrederea îi sunt atribuite cel mai clar Domnului: "Să știi dar că Domnul Dumnezeul tău este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeu credincios, Care păzește legământul Său și mila Sa, până la al miilea neam, către cei ce-L iubesc și păzesc poruncile Lui" (Deuteronom 7,9). Binecunoscutele narațiuni din Vechiul Testament sunt relatări despre credință și fidelitate (și multă infidelitate), toate ancorate adânc în înțelegerea din perspectiva legământului a revelației lui Dumnezeu înaintea omului. Domnul este cel care inițiază și tot El este acela care dă înțelepciune, înțelegere și credință.

Noul Testament acordă mai multă importanță conținutului doctrinal al credinței, concentrându-se pe răspunsul omului la mesajul și persoana lui Isus Cristos. Din nou, credința este un dar ce vine de la Dumnezeu, împreună cu promisiunea vieții veșnice. "Nimeni nu poate să vină la mine", spune Isus, "dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis și Eu îl voi învia în ziua de pe urmă" (Ioan 6,44). Pavel afirmă în mod repetat că credința este strâns legată de încredere și ascultare, referindu-se la "ascultarea credinței" (Romani 1,5), îndemnându-i pe creștinii din Filipi: "lucrați la mântuirea voastră cu teamă și cutremur" (Filipeni 2,12) și spunându-le galatenilor că nu circumcizia este importantă, ci "credința care lucrează prin iubire" (Galateni 5,6).

Credința este descrisă ca o mișcare vitală care aduce omul într-o unire plină de har cu Tatăl, prin Isus, în Sfântul Duh. Conform lui Iacov și lui Ioan, în timp ce se face distincție între credință și faptele bune, ea nu este niciodată separată de acestea, pentru că faptele arată realitatea credinței: "Arată-mi credința ta fără fapte, iar eu îți voi arăta credința cu faptele mele" (Iacov 2,18) și "Aceasta este porunca lui: să credem în numele Fiului său Isus Cristos și să ne iubim unii pe alții după cum ne-a poruncit" (1Ioan 3,23). Vechiul și Noul Testament prezintă amândouă o tapiserie bogată și complexă a înțelegerilor credinței, inclusiv elementele despre care Cardinalul Dulles scria în lucrarea sa: "încrederea personală, acceptarea adevărului revelat, fidelitatea și supunerea".

În pragul credinței

Augustin și Toma d'Aquino au subliniat că obiectul credinței nu poate fi văzut sau perceput direct, nici dovedit doar de logică. Dacă poți dovedi ceva, nu ai nevoie să crezi în acel ceva. Și totuși, după cum Josef Pieper a explicat în eseul său "Despre credință", credinciosul trebuie "să știe suficient despre subiectul în chestiune pentru a înțelege 'despre ce este vorba'. O comunicare cu totul de neînțeles nu înseamnă deloc comunicare. Nu se poate altfel decât să crezi sau să nu crezi un lucru sau autorul acelui lucru. Credința poate fi posibilă doar dacă admitem că acea comunicare a fost înțeleasă într-un fel sau altul".

Dumnezeu s-a revelat omului într-un fel pe care acesta îl poate înțelege (printr-un act pe care teologii îl numesc "condescendența divină"), chiar dacă omul nu poate înțelege în totalitate de exemplu Întruparea sau Preasfânta Treime. Rațiunea și logica pot duce omul la ușa credinței, dar nu îl pot trece pragul. "Motivul de a crede", conform Catehismului, "nu este faptul că adevărurile revelate apar ca adevărate și inteligibile pentru lumina rațiunii noastre naturale. Noi credem datorită autorității lui Dumnezeu însuși care revelează și care nu poate nici să se înșele, nici să ne înșele". Credința se poate baza și pe mărturia altcuiva, conform Apostolului Pavel: "Așadar, cum îl vor invoca, dacă nu au crezut? Și cum să creadă, dacă nu au auzit? Dar cum să audă, fără predicator?" (Romani 10,14). Toma d'Aquino remarcă succint: "Acum, oricine crede, acceptă cuvintele altcuiva..." (Summa Theologica II:2:11).

Pieper subliniază totuși că de aici derivă o problemă semnificativă, și anume că niciun om nu este suficient de sus din punct de vedere spiritual pentru a servi ca "o autoritate absolut validă" pentru un altul. Această problemă este rezolvată doar atunci când Acela care este deasupra tuturor oamenilor comunică cu omul. Această comunicare, desigur, atinge perfecțiunea în Întrupare, când Dumnezeu devine om - adică atunci când Cuvântul, comunicarea perfectă a lui Dumnezeu, devine trup. Și acesta este, spus simplu, motivul pentru care istoricitatea lui Isus Cristos și mărturia celor care l-au cunoscut se află în miezul credinței catolice.

Credința este, în ultimă instanță, un act de voință, nu de emoție sau deducție. Catehismul Bisericii Catolice, citându-l pe d'Aquino, ne învață că "În credință, mintea și voința omului conlucrează cu harul dumnezeiesc: a crede este un act al intelectului care aderă la adevărul dumnezeiesc, la porunca voinței puse în mișcare de Dumnezeu prin har" (CBC nr. 155). Această supunere este numită "ascultarea credinței" (CBC nr. 143). Logica, rațiunea și recunoașterea autorității se opresc aici; este necesar un act de voință, dependent de harul lui Dumnezeu, pentru a realiza credința. Totuși, acest răspuns al voinței nu este un act impersonal, ca selectarea numerelor la loterie, ci un răspuns intens personal. "Credem pentru că iubim", scria John Henry Newman într-o predică intitulată "Iubirea, paza credinței împotriva superstiției". "Mintea luminată divin", continua Newman, "vede în Cristos însuși Obiectul pe care dorește să îl iubească și venereze, - Obiectul aflat în corelație cu propriile sentimente; și crede sau are încredere în El din iubire".

Deocamdată atât despre înțelegerea credinței. Să vedem care dintre criticile frecvente, obișnuite, aduse credinței necesită un răspuns.

Credința este contrară rațiunii. Harris formulează această critică într-un mod provocator: "Și astfel, în timp ce oamenii religioși nu sunt nebuni în general, convingerile lor de bază sunt nebunești. Nu este surprinzător, de vreme ce mai toate religiile au canonizat câteva produse ale ignoranței și dereglării străvechi și ni le-au transmis ca și cum ar fi fost adevăruri primordiale". Cu toate acestea, pretenția "Nu am nevoie de credință!" este, în ultimă instanță, o declarație de credință. Dacă rațiunea este criteriul ultim pentru toate lucrurile, poate scepticul să dovedească - folosind rațiunea - că aceasta explică totul despre realitate? Afirmația "Voi crede numai ceea ce poate fi dovedit logic" atrage după sine întrebarea: "Cum știi că te poți încrede în mintea și logica ta? Nu îți pui credința în rațiunea ta?"

Astfel, ateismul are nevoie de credință, inclusiv credința în - alegeți pe oricare - perfectibilitatea naturii umane, omnisciența științei, egalitatea socialismului sau cucerirea constantă a progresului social, tehnic, politic. Dar o observație rațională ne arată că "adevărurile" produse de aceste filosofii și sisteme de gândire sunt incomplete; nu pot furniza un răspuns satisfăcător marilor întrebări despre viață, realitate și existență. Credința în știință este un bun exemplu. Biserica Catolică recunoaște că știința, studiul realităților fizice prin experimente și observații, este o sursă validă de adevăr. Dar aceasta este destul de diferit de a crede că știința poate și va furniza răspunsuri la orice întrebare pusă de om. Aceasta este o credință - numită în mod obișnuit scientism - care nu poate fi dovedită, ci se bazează pe premisa instabilă a materialismului, care este o credință filosofică, nu o chestiune de studiu dovedit științific.

De exemplu, Harris scrie că "nu există niciun motiv pentru ca abilitatea noastră de a ne întări emoțional și spiritual să nu poată evolua odată cu tehnologia, politica sau restul culturii. Într-adevăr, trebuie să evolueze, dacă dorim să avem un viitor". Dacă aceasta nu este o afirmație clară a unei credințe dogmatice, atunci ce este? Spus mai simplu, Biserica crede că rațiunea este limitată și nu contrară credinței. Adevărata credință nu este irațională, ci supra-rațională. În cuvintele lui Blaise Pascal, al cărui geniu rațional este dificil de negat (doar dacă cineva nu dorește să fie irațional cu privire la aceasta): "Credința ne spune cu siguranță ceea ce simțurile nu ne spun, dar nu contrariul la ceea ce văd ele; este deasupra, nu împotriva lor" ("Cugetări"). Așadar credința nu contrazice faptele lumii materiale, ci merge dincolo de ele.

Credința este o proptea pentru aceia care nu fac față dificultăților vieții. Am lucrat odată pentru o încântătoare doamnă evreică măritată cu un auto-declarat ateu. Ea mi-a spus la un moment dat, cu evidentă frustrare, că soțul îi spunea adesea că credința în Dumnezeu este doar o "proptea". Acesta nu este deloc un argument; este pur și simplu un mod de a spune "Mai degrabă am încredere în mine, decât în Dumnezeu". Dar încrederea în sine nu merge mai departe; cu siguranță nu ne salvează de la moarte, sau măcar de suferință, boală, tragedie, durere de inimă, depresie și dificultăți. Toată lumea are o "proptea", adică un mijloc de susținere la care apelăm în cele mai grele momente. Poate fi vorba de putere, bani, droguri, sex, faimă și adulație, toate acestea fiind, după orice apreciere rezonabilă, limitate și nesatisfăcătoare când vine vorba de întrebările esențiale: Care este sensul vieții? De ce sunt aici? Cine sunt? Harris, la rândul lui, dedică o parte considerabilă din ultimul capitol al cărții sale argumentației conform căreia misticismul oriental este un mijloc întrutotul rațional și legitim pentru a trăi o viață deplină. La sfârșit, cartea sa spune: "Religia este malefică. Spiritualitatea este bună". Dar spiritualitatea nu ne dă răspunsuri, religia da.

Credința este sursa superstiției, bigotismului și violenței. Cu toții am auzit variații pe această temă, din partea unui număr crescând de oameni îndoctrinați să creadă că nimic bun nu a izvorât din creștinism și că fiecare pas înainte din istoria umanității se datorează diminuării influenței gândirii, prezenței și practicii creștine. Nu contează că cel mai sălbatic și sângeros secol din istorie a fost dominat de forme de marxism ateist (de exemplu Uniunea Sovietică) și fascism neo-păgân (de exemplu Germania nazistă), răspunzătoare pentru moartea a zeci de milioane de oameni. Harris insistă că nazismul și comunismul au fost atât de rele pentru că aveau o natură religioasă: "Să luăm în considerare milioanele de oameni omorâți de Stalin și Mao. Deși acești tirani au adus un serviciu fățarnic raționalității, comunismul a fost puțin mai mult decât o religie politică... Chiar dacă credințele lor nu au depășit propria lume, au fost iraționale și ritualice". Un lucru destul de adevărat, care susține în plus faptul că fiecare "ism" - chiar și ateismul, materialismul și "pragmatismul" susținut de Harris - are o natură religioasă. Istoria este promptă în a ne arăta că omul este un animal religios, care are gânduri și impulsuri religioase.

Chesterton a scris în "Ereticii": "Fiecare om de pe stradă trebuie să țină de un sistem metafizic, și să țină strâns de el. Există posibilitatea să țină atât de strâns de el și pentru atât de mult timp, încât să ajungă să uite cu totul de existența acestuia. Această din urmă situație este posibilă cu siguranță; de fapt, este situația întregii lumi moderne. Lumea modernă este plină de oameni care țin atât de puternic la dogme, încât nici nu știu că au de-a face cu dogme." ("Remarci finale asupra importanței ortodoxiei"). Chesterton sugerează în altă parte că dacă dorești să fii liber de orice contact cu superstiția, bigotismul și violența, trebuie să te separi de orice contact uman. Alegerea nu este între religie și non-religie, ci între religia adevărată și religia falsă.

Credința creștină nu este așadar contrară rațiunii. Nici nu este o proptea fantasmatică făcută din fantezii pioase. Nici nu este credința sursa răului. Credința este o virtute supranaturală, un dar și o stare de har. Credința se concentrează pe Dumnezeu și adevăr; este prietena înțelepciunii. "Seculariștii simpli încă mai vorbesc ca și când Biserica a introdus un fel de schismă între rațiune și religie", scrie Chesterton în "Omul veșnic". "Adevărul este că Biserica a fost prima care a încercat să îmbine rațiunea cu credința" ("Omul și Mitologiile"). Provocarea pentru fiecare catolic este să accepte și să aibă credință, în timp ce apologetul catolic trebuie să tindă spre a arăta că o astfel de acceptare nu este numai rezonabilă, ci ne și aduce într-un contact mântuitor cu singurul motiv pentru a trăi.

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 843, Ultimul acces: 2024-02-23 02:35:13