Istoria Adoratiei Euharistice (IV)

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Google Translate

Timp stanga: 0,09s...

Ştiri şi Evenimente

Istoria Adoraţiei Euharistice (IV)

[2011-11-12]

John A. Hardon, SJ
Traducător: Ecaterina Hanganu
Teme: Istorie Liturgie Teologie

Adoraţia Euharistică

Încheiem amplul material dedicat istoriei Adoraţiei Euharistice. Prima parte se găseşte aici, a doua aici, iar a treia aici.

Capitolul VI

MAGISTERIUL BISERICII

(...articolul anterior...)

Papa Ioan al XXIII-lea

Spre deosebire de predecesorul său, Papa Ioan al XXIII-lea nu a publicat documente extinse despre Liturghia Euharistică. Nu pierdea însă nici o ocazie să îi îndemne pe credincioşi, în special pe preoţi, să se roage în faţa Preasfântului Sacrament. Nimic nu poate înlocui, în viaţa unui preot, rugăciunea îndelungată, în tăcere, în faţa altarului. Adorarea lui Isus, Domnul nostru; recunoştinţa, ispăşirea păcatelor noastre şi ale întregii lumi, rugăciunea pentru atât de multe intenţii care îi sunt încredinţate - toate se unesc pentru a-l înălţa pe acel preot la o mai mare iubire pentru Învăţătorul nostru Divin, căruia el i-a promis credinţă, precum şi pentru toţi cei care depind de slujirea lui preoţească.

Practicarea ferventă şi plină de lumină a adoraţiei Euharistiei face să crească viaţa spirituală a preotului, şi în felul acesta se edifică şi cresc energiile misionare ale celor mai de seamă apostoli. În timp ce îi îndemna pe preoţi să se roage în faţa altarului, Papa le reamintea că "rugăciunea euharistică în deplinătatea ei este Sfânta Jertfă a Liturghiei" (Enciclica Sacerdotii Nostri Primordia, 11 august 1959). La urma urmei, fără Sfânta Liturghie nu ar fi nici Prezenţa Reală. Într-adevăr, prezenţa lui Isus în Sfânta Euharistie reprezintă extinderea jertfei euharistice.

În preziua Conciliului Vatican II, Papa Ioan al XXIII-lea a participat la procesiunea Corpus Christi cu Preasfântul Sacrament în Roma. Cu acea ocazie, a compus o înflăcărată rugăciune pentru ca Isus să binecuvânteze Conciliul care avea să înceapă. "O, Isuse, priveşte la noi din Sacramentul Tău ca Bunul Păstor, nume cu care Doctorul Angelic, şi odată cu el întreaga Sfântă Biserică, Te invocă. O, Isuse, Bunule Păstor, aceasta este turma Ta, turma pe care ai adunat-o de la marginile pământului, turma care ascultă cuvântul Tău de viaţă şi intenţionează să îl păzească, să îl pună în practică şi să îl predice. Aceasta este turma care Te urmează cu blândeţe, o, Isuse, şi doreşte cu atâta ardoare să vadă, în Conciliul Ecumenic, strălucirea Feţei Tale pline de iubire în chipul Bisericii Tale, mama tuturor, mamă care îşi deschide inima şi braţele pentru toţi şi care aşteaptă, nerăbdătoare şi plină de încredere, sosirea tuturor Episcopilor ei" (21 iunie 1962).

Cuvinte cum nu se poate mai clare - şi mai pline de autoritate. Vicarul lui Cristos învăţa, prin exemplul personal, cât de eficientă poate fi rugăciunea către Domnul nostru în Euharistie nu numai pentru noi personal, ci pentru întreaga Biserică a lui Dumnezeu.

Papa Paul al VI-lea

Deşi Papa Ioan al XXIII-lea a deschis Conciliul Vatican II şi a trecut de prima sesiune a acestuia, din 1962, el nu a promulgat nici unul dintre cele şaisprezece documente. Aceasta a făcut-o succesorul său, Papa Paul al VI-lea. Primul document conciliar emis de Papa Paul al VI-lea a fost Constituţie asupra Sfintei Liturghii (4 decembrie 1963). În mai puţin de doi ani, înainte de ultima sesiune a Conciliului, el a publicat Enciclica Mysterium Fidei (3 septembrie 1965). Acesta este un document remarcabil, din mai multe puncte de vedere:

•a fost emis în timpul Conciliului Vatican II;

•se deschide cu un strălucitor elogiu adus Constituţiei asupra Sfintei Liturghii, emisă de Conciliu;

•îi laudă pe cei care "caută să cerceteze mai profund şi să înţeleagă mai rodnic doctrina Preasfintei Euharistii" ;

•Papa Paul al VI-lea merge însă mai departe, arătând că există "motive de gravă îngrijorare şi nelinişte pastorală", şi anume faptul că se răspândesc diverse opinii care reinterpretează "doctrina deja definită de Biserică" şi în special "dogma transsubstanţierii" (Mysterium Fidei, nr. 10).

Cea mai mare parte a Enciclicei cuprinde prin urmare analiza doctrinară a Prezenţei Reale. Ca atare, aceasta este cea mai extinsă şi profundă declaraţie din întreaga istorie papală privind două articole ale credinţei catolice: prezenţa trupească a lui Isus în Preasfântul Sacrament şi comunicarea harului Său prin prezenţa euharistică aici şi acum, pe pământ.

1. Prezenţa Reală. Pentru a înţelege prezenţa sacramentală a lui Cristos în Euharistie, care "constituie cel mai mare miracol de acest fel, trebuie să ascultăm cu docilitate glasul învăţăturilor şi rugăciunilor Bisericii". Ce anume ne spun doctrina şi devoţiunea Bisericii?

Acest glas, care este în mod constant şi fidel ecoul glasului lui Isus, ne asigură că modul în care Cristos este prezent în acest Sacrament nu este altul decât prin schimbarea întregii substanţe a pâinii în Trupul Său şi a întregii substanţe a vinului în Sângele Său, şi că această unică şi cu adevărat minunată schimbare Biserica Catolică o numeşte pe drept cuvânt transsubstanţiere. Ca rezultat al transsubstanţierii, speciile pâinii şi vinului dobândesc neîndoielnic o nouă semnificaţie şi o nouă finalitate, fiindcă ele nu mai rămân pâine şi vin obişnuite, ci devin semnul a ceva sacru, semnul hranei spirituale. Totuşi, motivul pentru care speciile dobândesc această nouă semnificaţie şi această nouă finalitate este pur şi simplu acela că ele conţin o nouă realitate pe care o putem numi pe bună dreptate ontologică. Sub specii nu se mai găseşte ceea ce se afla acolo înainte. Este ceva cu totul diferit. De ce? Nu numai din cauza credinţei Bisericii, ci în realitatea obiectivă. După schimbarea substanţei sau a naturii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos, nu mai rămâne din pâinea şi vinul dinainte decât aparenţele, sub care Cristos, cu totul şi pe de-a-ntregul, este prezent trupeşte în realitatea Sa fizică (Mysterium Fidei, nr. 46).

Desigur, această prezenţă este dincolo de posibilităţile noastre de înţelegere. Desigur, este diferită de modul în care sunt în mod natural prezente trupurile şi prin urmare pot fi percepute de simţurile noastre. În mod subiectiv, nu putem vedea sau atinge Trupul lui Cristos în Euharistie. Dar obiectiv (în realitate) şi ontologic (în fiinţa Sa), El este aici.

2. Comunicarea harului. Odată ce Prezenţa Reală este recunoscută ca atare, este logic să îl adorăm pe Mântuitor în Preasfântul Sacrament. La fel, este logic să aşteptăm ca El să ofere binecuvântarea lumii pline de păcat prin prezenţa Sa în mijlocul nostru. Următoarele trei pasaje din Misterium Fidei exprimă clar aceasta. În primul pasaj, Papa Paul al VI-lea aminteşte învăţăturile Sf. Cyril din Alexandria (+444), care a fost un apărător activ al concepţiei privind unirea fizică a umanităţii lui Cristos atât în Întrupare, cât şi în Euharistie. Euharistia este Fiul Întrupat al lui Dumnezeu care a devenit şi rămâne Fiul Mariei. Sf. Cyril din Alexandria respingea ca nebunească opinia acelora care considerau că, dacă o parte din Euharistie rămâne pentru a doua zi, nu mai conferă sfinţenie. "Fiindcă", spune el, "nici Cristos nu este alterat, nici Trupul Său Sfânt nu se schimbă, iar puterea şi harul rămân cu aceasta" (Mysterium Fidei, nr. 60).

Odată ce elementele pâinii şi vinului au fost consacrate şi a avut loc transsubstanţierea, Cristos cel viu rămâne atâta timp cât rămân speciile euharistice. Astfel, fiindcă este prezent Cristos, umanitatea Sa rămâne un izvor de har dătător de viaţă. În cel de-al doilea pasaj, privind Euharistia în calitate de canal de har divin, Papa Paul al VI-lea face cu grijă distincţie între Euharistia ca jertfă şi comuniune, şi Euharistia ca prezenţă. Cristos este cu adevărat Emmanuel, adică "Dumnezeu cu noi" nu numai când este oferită jertfa şi este primit Sacramentul, ci atâta timp cât Euharistia se află în bisericile şi oratoriile noastre. Zi şi noapte El este în mijlocul nostru, locuieşte cu noi, plin de har şi adevăr. El reinstaurează moralitatea, hrăneşte virtuţile, consolează pe cei mâhniţi şi îi întăreşte pe cei slabi (Mysterium Fidei, nr. 60).

Aceste verbe - reinstaurează, hrăneşte, consolează şi întăreşte - sunt toate, forme ale harului divin pe care îl oferă Cristos prin prezenţa Sa în Euharistie. În al treilea pasaj privind eficacitatea Prezenţei Reale, Papa Paul al VI-lea adaugă tuşa finală învăţăturilor sale. Nu există nici o îndoială că Mântuitorul nostru viu se află "plin de har şi adevăr" în Preasfântul Sacrament . Din partea noastră însă trebuie să existe o credinţă pe măsură.

Oricine se apropie de acest Preasfânt Sacrament cu devoţiune specială, şi face efortul de a dărui în schimb o iubire generoasă pentru infinita iubire a lui Cristos, va experimenta şi va înţelege - cu bucurie şi rodnicie spirituală - cât de nepreţuită este viaţa tainică cu Isus în Dumnezeu şi cât de valoros este dialogul cu Cristos. Fiindcă nimic nu este mai mângâietor pe pământ şi nimic nu este mai eficient în înaintarea pe calea sfinţeniei (Mysterium Fidei, nr. 60). Cuvântul important din ultima propoziţie este "eficient". Dacă ne apropiem de Prezenţa Reală cu iubire plină de credinţă, Cristos va înfăptui în viaţa noastră minunile harului Său.

Papa Ioan Paul al II-lea

Construind mai departe pe învăţătura predecesorilor, Papa Ioan Paul II a devenit cunoscut ca Papă al Prezenţei Reale. Într-o serie de documente, el a repetat ceea ce cu adevărat trebuie repetat ca să fie înţeles şi cunoscut: "Euharistia, în Sfânta Liturghie şi în afara Sfintei Liturghii, este Trupul şi Sângele lui Isus Cristos şi ca atare este demnă de preamărirea care se datorează lui Dumnezeu cel viu şi numai Lui" (Cuvânt de deschidere în Irlanda, Phoenix Park, 29 septembrie 1979).

Papa a făcut însă mai mult decât să repete pur şi simplu ceea ce fusese spus mai înainte. El a construit cheia bolţii învăţăturii despre Euharistie a Magisteriului Bisericii, aşa cum am înfăţişat-o mai sus. A făcut-o explicând în cel mai limpede limbaj posibil că nu există decât un singur Sacrament al Euharistiei. Totuşi acest unic Sacrament conferă harul divin pe trei căi diferite. Fiecare mod de a conferi harul divin corespunde celor trei forme în care Euharistia a fost instituită de Cristos. Euharistia este în acelaşi timp Sacrament-Jertfă, Sacrament-Comuniune şi Sacrament-Prezenţă (Enciclica Redemptor Hominis, 4 martie 1979, IV, 20).

Baza revelată pentru concluzia de mai sus este prezenţa statornică a lui Isus în Euharistie. "Mântuitorul Omului" este cel care, prin Patimile şi moartea Sa pe Cruce, a dobândit harul mântuirii noastre. Şi acelaşi Isus Cristos răspândeşte acum, în principal prin Euharistie, acest har asupra rasei umane păcătoase. În acest sens putem spune că "Biserica trăieşte prin Euharistie, din plinătatea acestui Sacrament". Plinătatea Euharistiei cuprinde însă toate cele trei planuri ale existenţei sale sacramentale, unde prin termenul "sacrament" Biserica înţelege un semn vizibil, instituit de Cristos, prin care harul invizibil şi sfinţenia interioară sunt transmise sufletului.

Sfânta Liturghie este Sacramentul-Jertfă al Euharistiei. Aşa cum a declarat Conciliul din Trento, jertfa Sfintei Liturghii înseamnă nu numai a oferi laudă şi recunoştinţă. Este în acelaşi timp un izvor de har divin: "Prin această jertfă, Domnul este împăcat, El acordă harul şi darul pocăinţei şi iartă greşelile şi păcatele", binecuvântările Răscumpărării pe care Cristos le-a dobândit pentru noi prin moartea Sa sângeroasă pe Calvar "sunt primite acum din abundenţă prin această jertfă nesângeroasă" (17 septembrie 1562).

Sfânta Împărtăşanie este Sacramentul-Comuniune al Euharistiei. Aşa cum a definit acelaşi Conciliu din Trento, Cristos prezent în Euharistie nu este mâncat numai în mod spiritual, ci şi real şi sacramental. Noi primim cu adevărat Trupul şi Sângele Său şi suntem cu adevărat hrăniţi prin harul Său. A fost dorinţa lui Cristos "ca acest Sacrament să fie primit ca hrană spirituală pentru suflet, să îi susţină şi să îi întărească pe aceia care trăiesc cu viaţa Lui". De asemenea, este menit să devină "un remediu care să ne elibereze de defectele noastre de zi cu zi şi să ne păzească de păcatul de moarte" (11 octombrie 1551).

Prezenţa Reală este Sacramentul-Prezenţă al Euharistiei. Cum anume? Prezenţa Reală este un Sacrament în sensul că umanitatea lui Cristos este canal de har pentru cei care cred că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru mântuirea noastră.

Capitolul VII

HARUL PRIN UMANITATEA LUI CRISTOS

Tema de bază a învăţăturii Bisericii despre Euharistie este "prezenţa mângâietoare a lui Isus în Preasfântul Sacrament. Prezenţa Sa Reală în sensul deplin; prezenţa substanţială prin care Cristos întreg şi complet, Dumnezeu şi om, este prezent" (Papa Ioan Paul al II-lea, 29 septembrie 1979). Odată ce se recunoaşte acest fapt de credinţă, nu este greu de văzut de ce motiv rugăciunea în faţa Preasfântului Sacrament este atât de eficientă. Iată de ce, fără şovăire, catolicii fac referire la Prezenţa Reală ca fiind Preasfântul Sacramentul. E într-adevăr un Sacrament, sau, mai bine spus, este singurul Sacrament care nu numai că oferă harul divin, ci îl şi conţine pe însuşi izvorul harului divin, pe Isus Cristos.

Citind Sfânta Evanghelie, suntem uluiţi de puterea miraculoasă pe care o are umanitatea lui Cristos, operând schimbări profunde asupra persoanelor care vin în contact cu El. Chiar din sânul Maicii Sale, El l-a sfinţit pe Ioan Botezătorul, în momentul în care Elisabeta a auzit glasul Mariei. În Cana Galileei, la cererea Maicii Sale, Isus le-a spus slujitorilor: "Umpleţi vasele acestea cu apă", iar când nunul a gustat apa, aceasta se prefăcuse în vin.

Cu buze umane a vorbit Isus atunci când a rostit Predica de pe Munte, când a învăţat în parabole, când i-a iertat pe cei păcătoşi, când i-a mustrat pe Farisei, când şi-a prevestit Patimile şi le-a spus acelora care îl urmau să îşi ia crucea. Cu mâini de om l-a atins Isus pe orb şi i-a vindecat pe leproşi vorbind cu glas de om. La un moment dat, o femeie bolnavă I-a atins ciucurii hainei. "Isus şi-a dat seama îndată că o putere ieşise din El şi, întorcându-se către mulţime, a spus: 'Cine mi-a atins hainele?'" (Marcu 5,28-31). Femeia s-a vindecat în aceeaşi clipă. Semnificativ este faptul că Isus i-a spus: "Fiică, credinţa ta te-a mântuit" (Marcu 5,34).

De-a lungul întregii Sale activităţi publice, umanitatea lui Cristos a fost mijlocul prin care El a luminat minţile ascultătorilor, le-a restaurat sufletele în prietenia divină, le-a vindecat trupurile de malformaţii şi boli şi le-a dăruit pacea lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce spunea Sf. Ioan în prologul Evangheliei sale când afirma că "Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos" (Ioan 1,17). De ce? Fiindcă Isus este Fiul unic al lui Dumnezeu care s-a întrupat şi nu numai că a trăit, ci continuă să trăiască printre noi în Euharistie.

Pentru a ne hrăni însă din acest izvor de infinită înţelepciune şi putere, aflat în Euharistie, trebuie să credem. Cu cuvintele din Adoro Te, putem spune: "Cred tot ce-ai spus Tu, Fiule-ntrupat, / Nu-i cuvânt pe lume mai adevărat. // Se-ascundea pe Cruce ce-i dumnezeiesc / Îns-aici se-ascunde şi ce-i omenesc; / Dar Te cred de faţă, Om şi Dumnezeu / Şi cer mântuirea sufletului meu". Cei care pot vorbi în acest fel cu Isus în Euharistie vor învăţa din experienţă ceea ce doreşte să spună Biserica atunci când ne învaţă că Prezenţa Reală este un Sacrament. Este acelaşi Mântuitor care a asumat natura noastră umană ca să moară pentru noi pe Calvar şi care în prezent ne dăruieşte, prin aceeaşi umanitate, acum glorificată, binecuvântările mântuirii.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 963, Ultimul acces: 2025-01-19 03:46:38

Timp total: 0,09s...

[1]:1