Milostivirea lui Dumnezeu in invataturile Sfantului Parinte Ioan Paul al II-lea (partea a II-a) - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2024 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Milostivirea lui Dumnezeu în învățăturile Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea (partea a II-a)

[2011-12-09]
pr. prof. univ. dr. hab. Jan Michniak
Traducător:
Teme: Teologie Personalități

Arhidieceza Romano-Catolică de București, prin Academia Teologică "Anton Durcovici", a organizat, la 30 august 2011, începând cu ora 16.30, conferința "Fericitul Ioan Paul al II-lea, apostol al milostivirii divine, și Enciclica 'Dives in misericordia'", la Institutul Teologic Romano-Catolic "Sfânta Tereza" din București, în aula Auditorium Maximum. Au fost invitați: pr. prof. univ. dr. hab. Jan Michniak (Cracovia); pr. prof. univ. dr. Tadeusz Rostworowski, SJ (Cracovia); și conf. univ. dr. Ecaterina Hanganu (Iași). De la această conferință, vă oferim în continuare a doua parte a materialului prezentat de pr. prof. univ. dr. hab. Jan Michniak. Referatul a fost susținut inițial în partea a doua a Congresului Latino-American Dedicat Milostivirii lui Dumnezeu, în Villa Maria, Argentina, 23-25 mai 2009.

2. Proclamarea milostivirii lui Dumnezeu

Datoria de a proclama milostivirea divină este fundamentul misiunii care le-a fost încredințată de Cristos apostolilor. Această misiune este prelungirea tradiției profeților Vechiului Testament și completarea fidelă a misiunii lui Isus bazată pe a le arăta oamenilor pe Dumnezeu, Tatăl milostivirii.

În Enciclica Dives in misericordia, Papa Ioan Paul al II-lea semnalează clar necesitatea de a da mărturie despre milostivirea lui Dumnezeu, ca misiune fundamentală a Bisericii față de lumea actuală: "Biserica trebuie să dea mărturie despre milostivirea lui Dumnezeu revelată în Cristos, în toată revelația Sa mesianică, dar mai ales proclamând-o ca adevăr mântuitor al credinței și al vieții prin credință și, în consecință, străduindu-se să o introducă și să o transpună în viață, atât în viața acelora care o proclamă, cât și, pe cât posibil, în aceea a tuturor persoanelor de bunăvoință. În sfârșit, Biserica - proclamând milostivirea fără a se îndepărta de ea în viață - are dreptul și obligația de a apela la milostivirea lui Dumnezeu, invocând-o în fața tuturor manifestărilor relelor fizice și morale, în fața tuturor pericolelor care apasă atât de greu asupra întregului orizont al vieții actuale a omenirii" (DM 12).

Potrivit Sfântului Părinte, misiunea proclamării milostivirii divine se exprimă prin proclamarea adevărului că Dumnezeu este milostiv și prin laudele adresate Dumnezeului milostivirii. A doua sarcină a Bisericii, adică a discipolilor lui Cristos, este înfăptuirea milostivirii. A treia formă de a da mărturie despre Dumnezeu este rugăciunea de implorare a milostivirii pentru lume. Punctul de pornire al activităților în domeniul apostolic al milostivirii dumnezeiești este proclamarea credinței în Dumnezeul milostivirii. Fără acest fundament, înfăptuirea milostivirii se transformă în filantropie obișnuită [1], care poate fi realizată până și de un om necredincios.

a) Laudele aduse Dumnezeului milostivirii

Papa Ioan Paul al II-lea subliniază că spațiul fundamental pentru a da mărturie despre milostivirea lui Dumnezeu este liturgia Bisericii, lecturile liturgice și rugăciunile în care se face auzit ecoul adevărului exprimat în paginile Scripturii. În al doilea rând, este experiența poporului lui Dumnezeu, care certifică cunoașterea milostivirii lui Dumnezeu în viața cotidiană: dacă unii teologi afirmă că milostivirea este cea mai mare dintre calitățile și perfecțiunile lui Dumnezeu, Biblia, tradiția și toată viața poporului lui Dumnezeu sunt cele care furnizează, cu siguranță, acoperirea pentru această afirmație. Aici nu este vorba numai despre perfecțiunea insondabilă a lui Dumnezeu în misterul divin, ci și despre perfecțiunea și calitatea în care omul, cu tot adevărul interior al existenței sale, se întâlnește cu Dumnezeul viu, cât se poate de aproape și de amănunțit (DM 13).

Prima experiență de credință a creștinului este întâlnirea în viața sa cu Dumnezeul milostivirii, pe care Papa Ioan Paul al II-lea o compară cu "a-l vedea pe Tatăl" și despre care Cristos îi vorbea lui Filip (Ioan 14,9). A-l vedea pe Dumnezeu prin credință își găsește realizarea specială în a experimenta iubirea milostivă a Tatălui, asemănătoare cu experiența fiului din parabola fiului risipitor. Biserica pune această experiență în centrul învățăturilor sale (DM 13), dat fiind că este cheia pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu revelat în Cristos și pentru a descoperi demnitatea altui om, creat după chipul lui Dumnezeu: "Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl" (Ioan 14,9). Contemplarea chipului milostiv al lui Cristos ne apropie de Tatăl, a cărui natură este milostivă.

Proclamarea și aclamarea milostivirii dumnezeiești se realizează atunci când Biserica, proclamând Cuvântul lui Dumnezeu, apropie lumea de izvorul milostivirii: Euharistia și Sacramentul Reconcilierii (DM 13). Ele sunt un dar al lui Cristos răstignit și înviat, care prin moartea și învierea Sa a revelat, în totalitate, milostivirea lui Dumnezeu. Papa Ioan Paul al II-lea, cu întreaga autoritate moștenită de la Petru, amintește că Euharistia este izvorul nesecat al iubirii lui Dumnezeu: "Euharistia ne apropie mereu de această iubire, care este mai puternică decât moartea, căci 'ori de câte ori mâncăm din această pâine și bem din acest potir', nu numai că vestim moartea Răscumpărătorului, ci îi proclamăm și învierea, 'până când va veni' în slavă" (DM 13). De aceea, prima îndatorire a discipolului lui Cristos este de a lua parte la Sacramentul Euharistiei. Chiar ritualul euharistic care face prezentă pătimirea, moartea și învierea lui Cristos este deja, în sine, o demonstrație a infinitei iubiri a lui Dumnezeu, care l-a dat pe Fiul Său pentru mântuirea lumii (Ioan 3,16).

Calea spre întâlnirea cu milostivirea lui Dumnezeu în Euharistie este deschisă prin Sacramentul Reconcilierii, în care, cum spune Papa Ioan Paul al II-lea "fiecare om poate experimenta într-un mod unic milostivirea, adică această iubire care este mai puternică decât păcatul" (DM 13). În fața păcatului se manifestă mai complet milostivirea lui Dumnezeu, care este întotdeauna gata să îl ierte pe omul care se căiește de faptele sale: "Infinite sunt și promptitudinea, și intensitatea iertării ce izvorăsc necontenit din minunata valoare a jertfei Fiului. Nici un păcat omenesc nu poate să biruie această forță și nici să o limiteze. Din partea omului, o poate limita doar lipsa de bunăvoință, lipsa de promptitudine în convertire și pocăință, adică stăruirea în încăpățânare, împotrivirea față de har și adevăr, mai ales în fața mărturiei crucii și a învierii lui Cristos" (DM 13).

Îndatorirea apostolică a Bisericii în domeniul Sacramentului Reconcilierii cuprinde proclamarea convertirii și a unui Dumnezeu mărinimos și plin de bunătate. Creștinii manifestă o mare străduință apropiindu-se de Sacramentul Reconcilierii și iertându-se reciproc, pentru ca toată lumea să fie în stare să vadă chipul lui Dumnezeu plin de mărinimie. Din iubirea milostivă a lui Dumnezeu, cuprinsă în Euharistie și în Sacramentul Reconcilierii, se naște unitatea care îi cuprinde nu numai pe creștini, ci toate națiunile.

b) Înfăptuirea milostivirii

Un spațiu important pentru a manifesta milostivirea dumnezeiască sunt faptele de milostenie, prin care omul confirmă nu numai că are nevoie de milostivire, ci și că este gata să fie milostiv cu aproapele său (DM 14). Făcând fapte de milostenie care vin din experimentarea milostivirii dumnezeiești, creștinul își cunoaște capacitatea pe care o are ascunsă în sine însuși, de a împărtăși iubirea. Papa Ioan Paul al II-lea subliniază în Enciclica Dives in misericordia că omul este capabil să cunoască milostivirea lui Dumnezeu și de asemenea este capabil să se arate milostiv față de alții.

Iubirea milostivă este o forță care unește și înalță lumea în relațiile sale reciproce, transformând persoana care dă și pe aceea care primește. Exemplul acestei iubiri este Cristos răstignit, care s-a dat pe sine însuși fără limite, până la moarte (Matei 25,34-40): "Iubirea milostivă, în relațiile reciproce dintre oameni, nu este niciodată un act sau un proces unilateral. Chiar și în cazurile în care totul ar părea să indice că numai o parte dăruiește și oferă, iar cealaltă nu face decât să primească (de exemplu, în cazul medicului care tratează, al profesorului care predă, al părinților care își întrețin copiii și îi educă, al binefăcătorului care îi ajută pe cei nevoiași), în realitate, însă, și cel care dă are întotdeauna folos" (DM 14). Urmând exemplul lui Cristos, creștinul își purifică încontinuu faptele sale de milostenie, pentru ca întotdeauna să fie inspirate din experimentarea iubirii, fără să ceară nimic în schimb. Numai atunci se transformă în fapte de milostivire care se deschid spre Dumnezeu și revelează adevărata demnitate a omului capabil să împărtășească iubirea.

Calea iubirii necondiționate, pe care ne-a arătat-o Cristos pe cruce, nu este, așadar, un act sau un proces unilateral, ci cere reciprocitate în fața lui Dumnezeu și în fața omului. În același timp, iubirea necondiționată egalizează diferențele care se ivesc între persoana care dă bunul și cea care îl primește. De aceea, pentru Papa Ioan Paul al II-lea, milostivirea este o completare a dreptății: "Milostivirea autentic creștină este, într-un anume sens, și întruparea desăvârșită a 'egalității' dintre oameni, și deci și întruparea desăvârșită a dreptății, întrucât și aceasta, în sfera ei, urmărește același rezultat" (DM 14). Milostivirea este elementul fundamental care dă formă relațiilor interpersonale în spiritul respectului și al demnității omului și al descoperirii capacității sale de a face binele.

Apostolatul milostivirii, măsurat prin faptele de milostenie, trebuie să apeleze întotdeauna la experiența fundamentală a iubirii lui Cristos, pentru ca milostivirea să nu se transforme în filantropie sau să fie înlocuită de dreptatea socială: "De aceea, Biserica trebuie să considere drept una dintre îndatoririle sale principale - în fiecare etapă a istoriei și, mai ales, în perioada contemporană - aceea de a proclama și de a introduce în viață misterul milostivirii, revelat în cel mai înalt grad în Isus Cristos" (DM 14). Consecința exprimării credinței în Dumnezeul milostiv este rugăciunea pentru milostivire.

c) Rugăciunea pentru milostivire

Rugăciunea pentru milostivire, care emană din experimentarea milostivirii lui Dumnezeu în viață și din înfăptuirea actelor de milostivire este, cum spune Papa Ioan Paul al II-lea, dreptul și obligația fundamentală a Bisericii: "Biserica proclamă adevărul milostivirii lui Dumnezeu, revelate în Cristos cel răstignit și înviat - și o mărturisește în diferite moduri. Pe lângă aceasta, ea caută să exercite milostivirea față de oameni prin oameni, văzând în aceasta o condiție indispensabilă a preocupării sale pentru o lume mai bună și 'mai umană', astăzi și mâine. Totuși, în nici un moment și în nici o epocă istorică - mai ales într-o epocă atât de critică precum a noastră - Biserica nu poate uita rugăciunea, care este strigăt către milostivirea lui Dumnezeu în fața multiplelor forme de rău ce apasă asupra omenirii și o amenință. Este dreptul și îndatorirea fundamentală a Bisericii, în Cristos Isus" (DM 15). În fața secularizării vieții, a îndepărtării de Dumnezeu și a vieții trăite "ca și cum Dumnezeu nu ar exista", Biserica are obligația de a se ruga pentru milostivire ca semn de speranță pentru fiecare om.

În fața îndepărtării omului de Dumnezeu, până la a deveni incapabil să pronunțe cuvântul "milostivire" și să se deschidă la lucrările lui Dumnezeu, Biserica ar trebui să rostească acest cuvânt în numele lui. Convingerea că este necesar să ne rugăm pentru milostivire l-a condus pe Sfântul Părinte la formularea actului de încredințare a lumii milostivirii lui Dumnezeu. Acesta este rodul credinței vii a Papei, al profundei reflecții asupra misterului milostivirii și al marii sale iubiri față de lumea care l-a pierdut pe Dumnezeu și a pierdut sensul vieții.

Rugăciunea pentru milostivire este adresată lui Dumnezeu Tatăl milostivirii, prin mijlocirea Fiului lui Dumnezeu, care a atras asupra lumii milostivirea prin moartea și învierea Sa. Papa Ioan Paul al II-lea, văzând nevoile societății, cere milostivire pentru toată lumea: "Cât de mare este nevoia de milostivire a lumii de astăzi! De pe toate continentele, din adâncul suferinței omenești pare că se înalță implorarea pentru milostivire" [2]. Milostivirea este această mare oportunitate de a reînnoi inima omului atinsă de păcat.

Laudele aduse Dumnezeului milostiv se realizează în Isus Cristos, care revelează în totalitatea sa misterul Tatălui Său. Isus îl preamărește pe Dumnezeu cu toată viața Sa: cu munca, cu rugăciunea, cu învățăturile și cu ascultarea față de voința Tatălui Său până la a muri pe cruce și a învia. În acest mod ne învață cum să recunoaștem prezența lui Dumnezeu în toate faptele vieții, în bucurii și în tristeți, ba chiar în suferințe cumplite și în moarte, îndeplinind poruncile lui Dumnezeu care se desăvârșesc în porunca iubirii.

Preamărirea lui Dumnezeu se realizează în iubire: "Această proclamare în care se exprimă credința în iubirea atotputernică a lui Dumnezeu este deosebit de necesară în aceste timpuri în care omul se simte pierdut în fața multiplelor manifestări ale răului. Trebuie să căutăm ca implorarea milostivirii lui Dumnezeu să țâșnească din inimile noastre pline de suferință, neliniște și incertitudine în căutarea sursei sigure de speranță" [3]. În actul laudei, omul care contemplă milostivirea lui Dumnezeu descoperă adevărul despre el însuși și despre viața sa.

Din experimentarea apropierii milostivirii dumnezeiești apare ideea milostivirii, care, potrivit Papei Ioan Paul al II-lea, se exprimă prin deschiderea față de ceilalți oameni, însoțindu-i în greutățile lor și, de asemenea, prin ajutorul concret care îi face să iasă dintr-o situație dificilă. În preocuparea sa pentru omul slab și nesigur, Papa a încredințat lumea întreagă milostivirii lui Dumnezeu.

3. A încredința lumea milostivirii divine

Cu ocazia consacrării Bazilicii Milostivirii Divine din Cracovia, Papa Ioan Paul al II-lea a subliniat că lumea contemporană are nevoie de milostivirea lui Dumnezeu și a dat Bisericii misiunea de a apropia lumea de misterul milostivirii divine: "'De aceea astăzi, în acest sanctuar, doresc să îndeplinesc actul solemn de a încredința lumea milostivirii lui Dumnezeu. Fac aceasta cu dorința fierbinte ca mesajul iubirii milostive a lui Dumnezeu, care a fost vestit aici prin intermediul sorei Faustina, să ajungă la toți locuitorii pământului și să umple inimile de speranță. Ca acest mesaj să fie răspândit din acest loc în toată patria noastră iubită și în întreaga lume. Să se îndeplinească promisiunea lui Isus că de aici trebuie să pornească 'scânteia' care va pregăti lumea pentru a doua Sa venire' (MJ, 1732). Trebuie să aprindem această scânteie a harului lui Dumnezeu. Trebuie să transmitem lumii focul milostivirii. În milostivirea lui Dumnezeu, lumea va găsi pacea, iar omul, fericirea! Această însărcinare v-o dau vouă, iubiți frați și surori, Bisericii din Cracovia și din Polonia și tuturor acelora care venerează milostivirea divină, celor care vor veni aici din Polonia și din toată lumea" [4].

A încredința lumea milostivirii lui Dumnezeu este un act de credință, al cărui fundament este atitudinea de încredere în Dumnezeu, ca aceea a copilului față de un Tată milostiv, care niciodată nu îl abandonează pe om, căruia îi dăruiește, constant, iubirea Sa. Papa Ioan Paul al II-lea, la fel ca Avraam și patriarhii, ca Petru și Succesorii săi, s-a așezat în fruntea Bisericii și a întregii omeniri, exprimând în numele ei credința în Dumnezeul apropiat omului prin milostivirea Sa. A proclamat, de asemenea, credința că Dumnezeu s-a revelat în final omului în Isus Cristos, care a arătat în totalitate milostivirea Tatălui - în faptele Sale, în învățăturile Sale, dar mai ales în moartea și învierea Sa. Omul descoperă milostivirea lui Dumnezeu datorită acțiunii Duhului Sfânt.

Actul de încredințare a lumii milostivirii lui Dumnezeu are în mod clar o structură tripartită, în care se pot distinge următoarele elemente: invocarea lui Dumnezeu Treime, cererea pentru omenirea îndurerată și implorarea milostivirii pentru lume. Actul de încredințare este o formă de relație în care intră omul credincios când se adresează lui Dumnezeu. El are poziția celui care se roagă și în același timp își manifestă experiența sa de credință.

În prima parte a actului de încredințare a lumii milostivirii lui Dumnezeu, Papa Ioan Paul al II-lea proclamă, în numele întregii Biserici, încrederea în milostivirea dumnezeiască. Invocarea către Dumnezeu, Tată milostiv, este rezumatul credinței creștine în Dumnezeu, apropiat omului, care Își revelează chipul în misterul milostivirii: "Dumnezeule, Tată milostiv, care ți-ai revelat iubirea în Fiul Tău Isus Cristos și ai revărsat-o asupra noastră prin Duhul Sfânt, Mângâietorul, ție îți încredințăm astăzi destinul lumii și al fiecărui om".

Omul secolului XXI simte și mai mult golul din viața sa, teama față de viitor, de suferință și de singurătate. În acest context, redăm cuvintele Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea din partea a doua a actului de încredințare: "Apleacă-te asupra noastră, a păcătoșilor, vindecă slăbiciunea noastră, învinge tot răul, permite-le tuturor locuitorilor pământului să experimenteze milostivirea Ta, pentru ca în Tine, Dumnezeu Treime, să găsim întotdeauna izvorul speranței". În această rugăciune, Papa Ioan Paul al II-lea se prezintă ca Moise în fața lui Dumnezeu, înfățișând toate slăbiciunile omului care distrug astăzi omenirea, la fel cum făceau cu poporul ales șerpii veninoși în pustie (Exod 21,4-9). Este ca și cum Sfântul Părinte ar aduna strigătele de disperare și suferință care răsună pe întreg pământul pentru a le prezenta lui Dumnezeu și a-i cere milostivire.

Urmarea proclamării credinței în Dumnezeul milostivirii este rugăciunea pentru milostivire. Convingerea cu privire la necesitatea rugăciunii pentru milostivire l-a făcut pe Sfântul Părinte să realizeze actul de încredințare a lumii milostivirii lui Dumnezeu. Acesta este rodul credinței fierbinți a Papei, al unei profunde reflecții asupra misterului milostivirii și al marii sale iubiri față de lumea care l-a pierdut pe Dumnezeu și a pierdut sensul vieții. Actul de încredințare a lumii milostivirii lui Dumnezeu se încheie cu o chemare care este ecoul rugăciunii numite Rozariul Milostivirii Divine, care i-a fost transmisă sorei Faustina de Isus: Părinte veșnic, prin pătimirea dureroasă și învierea Fiului Tău, ai milă de noi și de întreaga lume! Amin.

Rugăciunea pentru milostivire este adresată lui Dumnezeu Tatăl milostivirii prin mijlocirea Fiului lui Dumnezeu, care a adus lumii milostivire prin moartea și învierea Sa. Sfântul Părinte, văzând nevoile actuale, cere milostivire pentru lumea întreagă: "Cât de mare este nevoia de milostivire în lumea de astăzi! De pe toate continentele, din adâncul suferinței omenești, pare să se înalțe strigătul care cere milostivire" [5]. Milostivirea este o mare oportunitate pentru a reînnoi inima omului atinsă de păcat.

Adevărul asupra milostivirii lui Dumnezeu, cum a subliniat Papa Ioan Paul al II-lea, este elementul central al misiunii pe care au primit-o de la Domnul discipolii lui Cristos. El cuprinde proclamarea credinței în Dumnezeul milostivirii, preamărirea prin laude a lui Dumnezeu, bogat în milostivire și totodată, privirea curajoasă și plină de speranță către viitor. Se realizează prin proclamarea milostivirii divine în Liturgia Cuvântului, prin celebrarea Euharistiei și prin Sacramentul Reconcilierii, care sunt izvor de milostivire și cuprind misterul morții și învierii lui Cristos, în care oamenilor li s-a revelat în totalitate milostivirea lui Dumnezeu. Milostivirea divină experimentată de omul care își recunoaște slăbiciunea îl deschide pe acesta către aproapele său, demonstrând posibilitatea de a împărtăși milostivirea, care are ca rezultat ajutorul necondiționat acordat omului ce se află în dificultate.

Misterul milostivirii lui Dumnezeu s-a dovedit a fi deosebit de actual datorită experienței sorei Faustina Kowalska (1905-1938), pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o "un dar al lui Dumnezeu pentru timpurile noastre". Acest mister ne ajută să îl descoperim pe Dumnezeu prezent în lume și să fim milostivi față de ceilalți.

Note

[1] J. Tischner, Drumuri și locuri ale milostivirii, Cracovia, 1999, p. 55-78.

[2] Papa Ioan Paul al II-lea, Milostivirea divină, unica speranță. Omilie la Lagiewniki, Cracovia, 17 august 2002, în: Dumnezeu bogat în milostivire, Cracovia, 2002, p. 77.

[3] Ibidem, p. 72.

[4] Ibidem, p. 77.

[5] Ibidem, p. 77.

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 1877, Ultimul acces: 2024-02-26 00:05:53