Barbatii adevarati isi iubesc sotiile asa cum Cristos isi iubeste Biserica - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2024 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Bărbații adevărați își iubesc soțiile așa cum Cristos își iubește Biserica

[2011-12-14]
Leon J. Suprenant
Traducător: Adela Maria
Teme: Familie Spiritualitate

"Bărbaților, iubiți-vă soțiile așa cum Cristos a iubit Biserica" (Efeseni 5,25). Problema este că cei mai mulți dintre noi nu putem să apăsăm pur și simplu un buton și să ne iubim soțiile "așa cum Cristos a iubit Biserica", chiar dacă - mai ales dacă - înțelegem însemnătatea adevărată și adâncimea cuvintelor Sf. Paul. Cu toate acestea, ne dăm seama că apostolul neamurilor încearcă să ne dea un plan de succes ca soți și tați. Cheia pentru noi, ca bărbați creștini, este să înțelegem că punerea în practică a îndrumării Sf. Paul necesită exercițiu și muncă. Avem nevoie să construim virtuți, care nu reprezintă doar obiceiuri divine, ci și "mușchi" spirituali ce ne vor ajuta să atingem "statura plinătății lui Cristos" (Efeseni 4,13).

Știm cu toții că lumea ne oferă planuri diferite pentru succes. Modelul secular al omului de succes este acela al unui Don Juan bogat și puternic. Ca o alternativă, vă ofer trei virtuți care sunt, de asemenea, roade ale Duhului Sfânt, pentru a ne ajuta să demontăm acest model și să reconstruim imaginea masculinității pe o bază mai solidă. O virtute este castitatea. Ce ne învață această virtute despre darul sexualității masculine? O altă virtute crucială este umilința. Ce ne învață această virtute despre puterea masculină? Și a treia virtute este generozitatea. Ce spune această virtute despre atitudinea noastră față de posesiuni și bogăție, ca și despre prioritățile în viață? Ceea ce învățăm este că, prin cultivarea castității, blândeții și generozității în rolul nostru ca soți și tați, putem imita mai bine iubirea dăruitoare de sine a lui Cristos pentru Trupul Său, Biserica.

Castitatea: semn al contradicției

Castitatea privește pe toată lumea. Mulți bărbați privesc actul sexual ca fiind "aspectul esențial" și, odată căsătoriți, sexul este "legal", iar de castitate nu mai este nevoie. Acesta este un mod eronat și imatur de a privi lucrurile. Îndemnul de a ne iubi soțiile așa cum Cristos și-a iubit Biserica este cu mult mai adânc și mai bogat. Toți creștinii sunt chemați la castitate de-a lungul întregii vieți. Unii îmbrățișează fecioria sau celibatul consacrat, ceea ce le permite să se dăruiască numai lui Dumnezeu cu o inimă neîmpărțită, într-o manieră singulară, frumoasă. Ceilalți suntem chemați să trăim cast indiferent dacă suntem căsătoriți sau nu.

Castitatea este o virtute sau un "mușchi" spiritual, la fel ca prudența, dreptatea, loialitatea, sobrietatea, curajul și numeroase alte virtuți care sunt valabile pentru fiecare generație. Sf. Paul scrie: "Dar tu spune ceea ce este conform cu învățătura sănătoasă. Bătrânii să fie sobri, demni, înțelepți, sănătoși în credință, în iubire și în răbdare. Tot așa și bătrânele să se poarte așa cum le stă bine unor femei sfinte, să nu fie clevetitoare, nici dedate la beție, ci să învețe la bine, să le educe pe cele tinere să-și iubească soții și copiii, să fie înțelepte, curate, având grijă de casă, să fie binevoitoare, supuse soților lor, ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu. La fel, îndeamnă-i pe cei mai tineri să fie înțelepți, prezentându-te pe tine însuți, în toate, exemplu de fapte bune, în învățătură nealterată, demnitate" (Tit 2,1-7).

Ce este însă castitatea? Catehismul Bisericii Catolice o definește ca virtutea morală care, sub virtutea cardinală a cumpătării, asigură "integrarea reușită a sexualității în persoană și, prin aceasta, unitatea lăuntrică a omului în ființa sa trupească și spirituală" (CBC 2337, 2341). "Integrarea reușită" a sexualității noastre ne face bărbați integri, ceea ce constituie fundamentul curăției inimii. Invers, lipsa de integritate înseamnă, într-un fel, că suntem dezintegrați, că suntem împrăștiați, disipați, desfrânați. Lipsa castității este, deci, urmarea lipsei de integritate personală. Suntem apoi deschiși păcatului desfrânării - în special pornografiei - care ne dezintegrează sexualitatea și ne face să ducem o "viață dublă".

Dincolo de "Să nu..."

Tradiția noastră catolică înțelege că a șasea poruncă privește întreaga sexualitate umană, nu doar adulterul. Astfel, spunem că un păcat sexual este un păcat împotriva celei de-a șasea porunci. Dar este nevoie de o înțelegere corectă. Pentru aceasta, să aruncăm o scurtă privire asupra poruncii a cincea, "Să nu ucizi". Această poruncă atrage după sine o mulțime de "să nu...": "să nu omori", "să nu linșezi", să nu mutilezi", "să nu desfigurezi", "să nu-ți avortezi copiii", "să nu te angajezi în războaie nedrepte". Și, desigur, lista ar putea continua. Chiar mai profund, însă, suntem pro-life, ceea ce nu înseamnă numai a ne opune la toate aceste rele, ci și a susține un respect fundamental pentru demnitatea și dreptul la viață al tuturor ființelor umane create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, aceasta făcându-ne să ne străduim pentru crearea unei lumi și a unei culturi care să împărtășească această valoare fundamentală.

A șasea poruncă ("Să nu comiți adulter") are propria sa parte de "nu-uri": "nu sexului premarital", "nu sexului în afara căsătoriei", "nu pornografiei", "nu masturbării", "nu activității homosexuale", "nu prostituției". Și această listă poate continua.

Într-un mod mai profund și mai bun suntem "pro-iubire" în sensul de a ne pune viețile la dispoziția celor iubiți, ceea ce este un semn de împotrivire pentru aceia care cred că iubirea înseamnă numai auto-satisfacere. Dragostea este cea mai mare dintre virtuți, cea mai mare dintre porunci și constă în a ne dărui Domnului și aproapelui. În această lumină, ar trebui să vedem castitatea ca pe o virtute care ne dă putere să ne dăruim - cu cât suntem mai caști și mai puri, cu atât este mai mare capacitatea noastră de a iubi, de obicei exprimată în prietenie.

Făcuți unul pentru altul

O astfel de prietenie este dusă la un nou nivel în cadrul căsătoriei creștine, acolo unde suntem chemați să ne dăruim complet partenerului, într-un angajament fidel și pe viață, într-o unitate a vieții și a iubirii. Castitatea ne dă posibilitatea să dăruim reciproc într-un mod autentic și deplin. Când facem aceasta, oglindim chipul lui Cristos și al Bisericii Sale. În cuplurile căsătorite cei doi sunt cu adevărat "făcuți unul pentru altul". Harul supranatural ce vine cu căsătoria creștină construiește pe complementaritatea naturală a bărbatului și femeii. Prin darul lor reciproc, cei doi devin cu adevărat un singur trup (Efeseni 5,31), tot așa cum Cristos se identifică pe deplin cu Mireasa Sa, Biserica (cf. Faptele Apostolilor 9,4). Acest "doi care devin un singur trup" al soțului și soției este realizat, simbolizat și reamintit în actul căsătoriei.

Papa Benedict al XVI-lea, în Enciclica sa Deus caritas est, ne atrage atenția să nu ne mulțumim cu o dragoste erotică și egoistă, ci să căutăm o dragoste divină, altruistă, care desăvârșește și consolidează toate formele inferioare ale iubirii. În acest context, castitatea ne dă puterea să nu fim reactivi și să nu ne lăsăm controlați de pasiunile și poftele noastre ci, mai degrabă, de libertatea care vine odată cu stăpânirea de sine - libertatea de a iubi așa cum Cristos a iubit Biserica. Această putere este rodul unei bătălii de o viață în care colaborăm cu Duhul Sfânt străduindu-ne să imităm puritatea lui Cristos.

Umilința: puterea ținută în frâu

La prima vedere, umilința poate fi cea mai puțin atrăgătoare virtute creștină pentru omul modern. Astăzi, mulți oameni se gândesc la umilință ca fiind slăbiciune, antiteza autoafirmării care ne permite să obținem ce dorim. Ne imaginăm o persoană umilă ca pe o persoană moale sau fără voință, nu ca pe un brav bărbat creștin. Cu toate acestea, aceia dintre noi care sunt serioși în a-l urma pe Domnul și în a crește în virtute știu că Biblia prezintă o imagine diferită a umilinței. Credința noastră preamărește umilința nu numai ca pe o virtute râvnită și rod al Duhului Sfânt, ci și ca pe o Fericire. Moise, care cu îndrăzneală a eliberat o întreagă națiune din sclavie, este descris în Scriptură ca fiind cel mai umil dintre oameni (Numeri 12,3).

Desigur, Isus însuși a întruchipat toate virtuțile, dar când vine vorba de umilință, nu poate fi nicio îndoială. El spune: "Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima" (Matei 11,29). Nu numai că Domnul nostru este smerit, ci se și așteaptă să îi imităm smerenia. Acest mesaj este pentru toată lumea, dar se adresează într-un mod special bărbaților de astăzi, pentru care umilința este, din păcate, o marfă rară.

Umilința, câteodată numită alternativ "blândețe" în traducerile biblice, își are originea într-un cuvânt grec care înseamnă "greu de mâniat", la rândul lui provenind de la cuvântul care desemnează un armăsar aprig, dresat. Un astfel de cal a devenit atât de blând și domol încât și un copil îl poate mângâia sau călări. Dar cel mai important este că acest cal nu se mai zbate nebunește, ci a fost dresat să asculte de comenzi. Puterea nobilului animal a fost valorificată în bine, nu pierdută sau irosită. În mod asemănător, un râu îmblânzit sau "supus" poate genera putere, iar un foc îmblânzit sau supus poate încălzi o tabără. Umilința - ca și castitatea - implică întotdeauna o putere ținută în frâu, nu slăbiciune.

Umilința înseamnă o deschidere către Dumnezeu, care îi permite să acționeze prin noi, mai ales atunci când natura noastră căzută ar putea să ne împingă la un comportament nebunesc. Înseamnă, cu siguranță, o anumită blândețe față de aproapele nostru, dar se aplică în special relației noastre cu Dumnezeu, acceptând temerari ținerea în frâu a darurilor și a talentelor noastre spre binele nostru, al familiei noastre și al Bisericii Sale.

Calm sub presiune

Umilința invită prezența lui Dumnezeu, dându-ne posibilitatea să facem bine ca răspuns la rău. Umilința moderează furia conform rațiunii drepte. De aceea, umilința este opusă viciului mâniei, care implică exces în pasiunea furiei - cu alte cuvinte, ceea ce am putea numi furie "de nestăvilit". În timp ce o furie oarbă ne împiedică să vedem lucrurile în adevărata lor lumină și să răspundem cum s-ar cuveni, umilința ne permite să rămânem stăpâni pe situație. Un exemplu din lumea sportului ar putea ajuta la ilustrarea acestui punct. Când un sportiv este provocat și permite mâniei să "i se urce la cap", comite o greșeală sau primește o penalizare pentru că s-a răzbunat orbește. O astfel de răzbunare nu demonstrează putere ci, mai degrabă, prostie sau lipsa virtuții. Acțiunea sa îl rănește pe el și echipa sa. Invers, sportivul care își păstrează capul limpede dovedește că poate fi antrenat și își poate ridica jocul la un nou nivel, chiar și sub presiune.

Cât despre viața de creștin astăzi, umilința ne împiedică să "explodăm" și nu permite furiei să ne consume. Dar a nu înrăutăți prostește lucrurile este doar o parte a ecuației. Umilința ne permite și să ne concentrăm atenția asupra răsplății: Isus Cristos și comuniunea veșnică cu El. Acest lucru poate părea evident, dar cu toții am experimentat efectele orbitoare ale emoțiilor noastre într-un moment sau altul. Umilința ne ajută să ne păstrăm capul pe umeri în momente de criză, când lucrurile nu merg așa cum dorim noi.

Sf. Francisc de Sales ne sfătuiește nu numai "să căutăm dulceața mierii aromate în curtoazia și delicatețea cu străinii, ci și dulceața laptelui în mijlocul celor din casa noastră sau al vecinilor noștri; o dulceață care le lipsește enorm acelora care sunt precum îngerii afară și diavoli acasă" ("Introducere în viața evlavioasă", III:8). Acest sfat ne provoacă să ne întrebăm cum ne ținem în frâu mânia acasă, la muncă și la Biserică, adevărata noastră casă în Familia Domnului. Domnul nostru spune: "Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul" (Matei 5,5). Știm că Isus a fost perfect în umanitatea Lui. Știm și că păcatul și violența suferită nu l-au împiedicat să împlinească voința Tatălui. El ne învață că umilința nu este pentru cei slabi, ci este tare ca fierul - fierul din cuiele crucii.

Generozitatea: dăruind, primim

Știm că generozitatea înseamnă să dăm de bună voie ceva de valoare. Din etimologia cuvântului "generozitate" știm și că acest dar este, prin natura sa, dătător de viață. Aceste sensuri distincte se îngemănează în căsătorie. La urma urmei, dragostea matrimonială constă în a ne dărui total pe noi înșine soțiilor noastre. Generozitatea, indiferent în ce context, nu este ușoară. Este o virtute paradoxală, contra-intuitivă, deoarece instinctul nostru natural este să devenim fericiți prin achiziție, nu dăruire.

Totuși, Evanghelia este cum nu se poate mai limpede asupra acestui punct. "Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Cine își iubește viața o va pierde; cine își urăște viața în lumea aceasta o păstrează pentru viața veșnică" (Ioan 12,24-25). Sau, așa cum a subliniat Sf. Francisc de Assisi, "numai dăruind, primim". Două domenii în care familiile sunt în mod special chemate să fie generoase sunt plata zeciuielii și deschiderea față de copii. Mai pot fi și altele, dar din experiența mea de bărbat căsătorit, acestea două îți secătuiesc resursele cel mai mult. Provocarea pentru noi este să abordăm aceste domenii cu credință și să ne încredem în Cristos.

Căutați partea cea mai bună

An după an, familia mea în creștere își subțiază veniturile pe măsură ce sprijinim din ce în ce mai multe "cauze bune". Având un venit modest și câțiva copii de vârstă școlară, de ce facem aceasta? Vedem în aceasta căutarea părții celei mai bune, atâta că partea cea mai bună nu suntem noi, ci Domnul. Conceptul biblic este plata zeciuielii. În Vechiul Testament, această plată era o obligație morală și spirituală de a oferi Domnului 10% din toate roadele muncii tale (Levitic 27,30). Într-adevăr, dacă cineva nu oferea zeciuiala, se considera că l-a înșelat pe Dumnezeu (Maleahi 3:7-8)!

Un aspect chiar mai important decât simpla "socoteală" este simțul generozității și al milei care apare odată cu zeciuiala. Tot ce contează este ca Domnul să devină prioritatea numărul unu în viața noastră, așa cum ne este explicat atât de clar în pilda cu bănuții văduvei (Luca 21,1-4). Sărmana văduvă nu era un binefăcător important templului conform standardelor pământești, dar darul ei a fost evidențiat și lăudat de Cristos datorită marii iubiri pe care ea a arătat-o, dându-și puținul avut.

Poate de aceea darurile pe care le prefer de ziua mea sau de Ziua Tatălui tind să fie cele pe care copiii mei le fac ei înșiși. Aceste mici comori artistice, adesea păstrate pentru posteritate pe frigider sau pe pereții biroului meu, nu au absolut niciun scop practic. Ceea ce le face valoroase în ochii mei este faptul că ele reprezintă o jertfă din dragoste din partea copiilor mei, ceea ce înseamnă infinit mai mult decât orice valoare monetară ar putea avea alte daruri.

Suntem chemați să sprijinim Biserica prin folosirea cu generozitate a timpului, talentului și comorilor noastre. Suma exactă nu este la fel de importantă precum prioritatea și generozitatea care însoțesc darul. Tradiționalul 10% este o măsură biblică ajutătoare, dar nimic nu ne împiedică să dăruim 15 sau 20%! În orice caz, pot să spun din experiență proprie că, în ciuda multor obligații financiare și a faptului că acum mai bine de 10 ani am părăsit o carieră în drept în favoarea slujirii neaducătoare de profit, cu cât familia noastră a dat mai mult, cu atât și Domnul ne-a dat mai mult, pentru fiecare nevoie a noastră. Nu ar trebui să fiu surprins, deoarece el ne asigură că așa va fi (cf. Matei 6,33). Totuși, încă mă minunez cu adevărat de această realitate.

Poate că Dumnezeu înmulțește ofrandele noastre așa cum Isus a înmulțit pâinile și peștii. Poate că zeciuiala instaurează ordinea corectă și prioritatea care modelează toate cheltuielile noastre. Poate că zeciuiala ne încurajează să ne trăim viața fără lucrurile care nu ne sunt cu adevărat necesare. Cel mai probabil este o combinație din toate acestea. Generozitatea implică mult mai mult decât scrierea unui cec - dar împreună cu soția mea am decis că nici acesta nu este un punct rău de plecare. Presupun că nu facem decât să ne punem banii acolo unde ne sunt și inimile. Dar cum rămâne cu rodnicia noastră? Înțelegând generozitatea ca "viață de dăruire plină de semnificație", nu putem să dezbatem problema generozității în context matrimonial fără să vorbim despre deschiderea față de darul copiilor.

Fiți rodnici, fiți fericiți

Conform psalmistului (Psalm 127,4-5; 128,3-4) și Catehismului Bisericii Catolice (2373), familiile numeroase sunt un semn al binecuvântării lui Dumnezeu. Și ce spune Domnul când discipolii se plâng de toți copiii care i-au fost aduși înainte? "Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, căci împărăția cerurilor este a acelora care sunt ca ei" (Matei 19,14). Cu toate acestea, știm bine, copiii nu sunt întotdeauna văzuți de cuplurile contemporane ca o binecuvântare. Așadar, unde ne situăm?

În castitate ne străduim să fim bărbați integri care dăruim dragoste și ne dăruim complet și total soțiilor noastre, în special prin actul căsătoriei. În umilință, după exemplul lui Moise și al Domnului însuși, suntem obligați să trăim așa cum dorește Dumnezeu să trăim, chiar și când traiul se îngreunează. Și precum sămânța care cade pe pământ și moare, dăruirea noastră generoasă de sine este dătătoare de viață pe multe niveluri, dar cel mai evident în sensul de a aduce pe lume copii făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Biserica Catolică ne-a învățat întotdeauna și continuă să afirme că metodele contraceptive se opun grav castității matrimoniale. Ele urmăresc să separe dimensiunea de dăruire a iubirii de dimensiunea dătătoare de viață a căsătoriei și, făcând aceasta, ambele dimensiuni sunt compromise. Sexul contraceptiv nu este nici generos, nici iubitor în mod obiectiv. Egoismul inerent al contracepției deteriorează integritatea actului conjugal, deoarece scopul acestuia se dezintegrează. Odată ce deschidem ușa contracepției, orice activitate sexuală liber consimțită între adulți poate fi raționalizată.

Important aici nu este însă să eliminăm caracterul păcătos al contracepției, nici natura obligatorie a învățăturii Bisericii privind contracepția, nici chiar să pledăm în favoarea planificării familiale naturale, ca o alternativă corectă din punct de vedere moral la contracepție. Mai degrabă, dacă trăim castitatea matrimonială într-un mod care exclude recurgerea la contracepție, atunci avem la îndemână o rețetă pentru a ne iubi soțiile așa cum a iubit Cristos Biserica Lui. Într-adevăr, avem aici o rețetă pentru un mariaj fericit și de succes, lucru ce s-a dovedit cu siguranță adevărat în propria mea experiență.

Considerăm a avea "încă un copil" o binecuvântare sau un blestem? Ce ar spune Isus? Fiind eu însumi cel mai mic dintre 14 copii, voi fi veșnic recunoscător pentru faptul că părinții mei nu au avut "bunul simț" să se oprească la 13. Unirea dintre Cristos Mirele și Mireasa Lui, Biserica, este rodnică. Esența Bisericii este evanghelizarea, să aducă roade care durează, astfel încât, în cuvintele Sf. Paul, Cristos poate fi considerat primul născut dintre mulți frați și surori (cf. Romani 8,29). "Bărbaților, iubiți-vă soțiile așa cum Cristos a iubit Biserica". Biserica se referă la familie ca la o mică biserică, elementul de construcție fundamental al Trupului lui Cristos. Prin fidelitatea și rodnicia noastră - nu numai în termenii de a avea copii, ci în termenii de a ne conduce unii pe alții, pe copiii noștri și pe oricine ne atinge viețile la Cristos - imităm cu adevărat "marele mister" al lui Cristos și al Bisericii Sale.

Efeseni 5,25 ne spune mai mult: "Bărbaților, iubiți-vă soțiile așa cum Cristos a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea". A ne dărui pe noi înșine soțiilor noastre este o chemare eroică la castitate, umilință și generozitate, și precum Cristos pe cruce, aceasta atrage după sine jertfa. Paradoxal, printr-o astfel de jertfă, prin a fi sămânța de grâu ce cade pe pământ, găsim adevărata bucurie și fericire - în această viață și în gloria din ceruri.

Șapte chei spre castitate

1.Autocunoașterea. Cu cât știm mai mult despre noi înșine, inclusiv despre slăbiciunile și înclinațiile noastre, cu atât vom fi mai capabili să evităm ocaziile de a păcătui.

2.Fuga de ispite. Dacă ne aflăm în situația de a ne confrunta cu o ispită de a păcătui împotriva castității, bărbătesc este să fugim, nu să luptăm.

3.Abnegația. Castitatea este un har, dar este și rodul disciplinei și al efortului spiritual, cunoscut ca ascetism.

4.Devotamentul față de rugăciune. Relația noastră cu Cristos ne dă harul de care avem nevoie în străduința pentru o mai mare curăție în fiecare zi.

5.Respectarea poruncilor lui Dumnezeu. Nu putem fi bărbați integri dacă persistăm în păcatul sexual.

6.Optimism spiritual. A ne ridica imediat după o cădere morală, mică sau mare, și a ne încrede în mila nesfârșită a lui Dumnezeu sunt pași cruciali în călătoria noastră spre o maturitate spirituală.

7.Euharistia. Domnul nostru dorește să ne întărească în castitate prin darul Trupului și Sângelui Său.

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 1868, Ultimul acces: 2024-02-23 04:27:28