Constiinta nu creeaza norme, ci le descopera - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2019 BISERICI.org

Noutăți în... e-mail!

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Conștiința nu creează norme, ci le descoperă

[2012-02-01]
Richard A. Spinello
Traducător: Ecaterina Hanganu
Teme: Morală

Când în 1978 Cardinalul Wojtyla a devenit Papa Ioan Paul al II-lea, el era bine documentat și pregătit să predea etica prin prisma credinței catolice. În prima tinerețe, Karol Wojtyla intenționase să devină actor, dar simțind chemarea preoției, a început să studieze temeinic filosofia și teologia. A fost atras în special de studiul filosofiei morale. După hirotonirea sa, pr. Karol Wojtyla și-a continuat studiile doctorale și a susținut disertația având ca subiect opera unuia dintre cei mai morali filosofi ai secolului XX, Max Scheler. A intrat apoi în corpul didactic al Universității Catolice din Lublin (în 1954) și în 1956 i s-a atribuit prestigioasa Catedră de Etică a aceleiași universități. În decursul acestor ani, Wojtyla a susținut seminarii populare și a scris pe larg despre subiecte de etică, accentuând în special legătura dintre etică și antropologie.

Una dintre temele de morală care l-a preocupat în mod deosebit pe Karol Wojtyla în aceste scrieri pre-papale a fost conștiința. Nu este așadar de mirare faptul că a revenit de multe ori asupra acestei teme în învățăturile sale magisteriale. Papa a recunoscut necesitatea înțelegerii adecvate a conștiinței și a acordat atenție în special lucrărilor celor care urmăreau să submineze, prin noțiuni subiective, doctrina Bisericii Catolice despre conștiință. Această doctrină nu numai că a fost distorsionată de o serie de teologi revizioniști, pentru care legea morală nu ar fi avut rol decisiv în dezvoltarea omului, ci a și fost deformată de cultura modernă. În ultimele secole, ideea autenticității a înlocuit concepția tradițională despre conștiință. Persoană se presupune a fi ghidată de o "voce interioară" în alegerile morale autentice în concordanță doar cu propriul său sistem de valori. Conștiința este de asemenea considerată a fi un "superego" freudian, care ne dezvăluie caracterul superficial și convențional al standardelor sociale. Precursorul acestei idei a fost Nietzsche, pentru care conștiința nu reprezintă decât un instinct sublimat.

Având în vedere toată această confuzie, precizarea clară a conceptului despre natura conștiinței devine esențială. Ca urmare, unul dintre scopurile scrierilor Papei a fost să reafirme învățătura tradițională a Bisericii despre conștiință și să dezvolte prezentarea concisă a temei din lucrările Conciliului Vatican II. În timp ce abordarea temei conștiinței este în general în concordanță cu filosofia Sf. Toma de Aquino, reflecțiile sale au o profundă dimensiune spirituală, care le diferențiază de tratatele de teologie morală ale Bisericii pre-conciliare. Conciliul Vatican II a subliniat necesitatea reînnoirii teologiei morale, care trebuie să se hrănească în mod adecvat din izvorul Sfintei Scripturi. Conciliul, totuși, s-a referit relativ puțin la acest aspect fundamental al conștiinței. Poate că părinții conciliari ar fi folosit un limbaj mai clar dacă ar fi știut ceea ce avea să se prefigureze pentru Biserică după Enciclica Humanae Vitae a Papei Paul VI și afirmațiile conform cărora conștiința este instanța finală a moralei sexuale.

Unii teologi au afirmat că, susținând autonomia conștiinței, Conciliul Vatican II s-a distanțat de legalismul moral. Ei au afirmat de asemenea că Papa Ioan Paul al II-lea a anulat înțelegerea revizuită a conștiinței din Conciliul Vatican II. Un teolog a afirmat chiar că papa a "recontextualizat" conceptul Conciliului Vatican II despre conștiință, din Gaudium et Spes, într-un "cadru legal": acolo unde Conciliul subliniase "legea iubirii" și "căutarea comună a adevărului", Papa Ioan Paul al II-lea ar fi accentuat în mod nejustificat adeziunea la normele obiective de moralitate [1]. Mai mult, Papa a refuzat să recunoască faptul că în Gaudium et Spes s-ar fi stipulat faptul că conștiința este condusă numai de legile morale care trebuie să fie aplicate flexibil la situațiile concrete. Potrivit acestei interpretări, Gaudium et Spes afirmă că prin conștiință "normele obiective de moralitate" funcționează numai în calitate de "ghid" pentru "persoanele și grupurile" aflate în căutarea adevărului [2].

Lectura atentă a textului definitiv în limba latină relevă însă altceva. În primul rând, Conciliul nu se referă, în paragraful 16, la o generală "lege a iubirii", ci la legea morală naturală care ne determină "să facem binele și să evităm răul", aluzie clară la primul principiu al legii naturale. Intențiile Conciliului în acest paragraf apar evidente prin referirea la Romani 2,15-16, care este textul principal al Scripturii în discuția privind legea naturală. Potrivit Gaudium et Spes, glasul acestei legi "răsună la momentul potrivit în urechea inimii: 'Fă aceasta, fugi de aceea'" [3]. Legea naturală se împlinește în iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, dar este precis conturată în expresia sa din Decalog. Astfel, imaginea clară a conștiinței, din Gaudium et Spes, ca fiind vocea legii morale, implică în mod clar faptul că funcționarea adecvată a conștiinței trebuie să fie în armonie cu o lege morală specifică, ce ne îndrumă să "Fă aceasta, fugi de aceea".

În al doilea rând, căutarea adevărului la care se referă documentul nu e o cercetare subiectivă, existențială, care i-ar conduce pe oameni în direcții contradictorii, astfel încât fiecare să își găsească versiunea proprie și particulară a adevărului. Mai degrabă, adevărul moral general este precizat în normele obiective ale moralității, așa cum sunt preceptele morale relevate sau derivate din Decalog. Aceste norme specifice permit omului să găsească soluții adevărate la probleme specific morale [4]. Căutarea adevărului moral poate fi un proces comun, dar aceasta nu implică faptul că adevărul moral este arbitrar sau că ar fi loc pentru o așa-zisă "acceptare creativă" a acestui adevăr. În fine, aceste norme obiective sunt mult mai mult decât un "ghid", termenul reprezentând o traducere inadecvată a cuvântului latin conformari (a se conforma) [5]. Potrivit Gaudium et Spes, "cu cât prevalează conștiința dreaptă, cu atât persoanele și grupurile evită arbitrariul și caută să se conformeze normelor obiective ale moralității" [6].

Aceeași concepție despre conștiință legată de preceptele legii naturale este confirmată și în alte documente ale Conciliului Vatican II. În Dignitatis Humanae, de exemplu, se afirmă că "omul percepe și recunoaște imperativele legii divine cu ajutorul conștiinței sale" [7]. Dumnezeu îl face pe om "părtaș" la legea sa divină prin legea naturală umană, astfel încât "poate cunoaște tot mai bine adevărul care este mereu același" [8]. Ar fi foarte dificil să înțelegem din aceste pasaje că documentele Conciliului ar fi negat legea morală naturală ca fundament al moralității în favoarea unei oarecare vagi "legi a iubirii", după cum nici nu s-ar putea afirma că documentele Conciliului ar fi sugerat că normele moralității ar fi mai degrabă niște standarde formale, un cadru util pentru conștiință care poate fi aplicat cu oarecare larghețe în funcție de circumstanțe. Dimpotrivă, demnitatea conștiinței constă tocmai în capacitatea acesteia de a discerne aceste norme neschimbătoare și obiective ale moralității, astfel încât acțiunile specifice să se conformeze acestor norme. Potrivit Papei Ioan Paul al II-lea, "demnitatea conștiinței provine întotdeauna din adevăr" [9].

Principiile morale iau forma legilor naturale universale care "decurg din însăși natura umană". Ele ne conduc spre respectarea necondiționată a bunurilor umane intrinseci cum sunt viața, adevărul, căsătoria. Aceste principii sau legi sunt reguli pentru fiecare caz în parte. De exemplu, învățăturile Bisericii afirmă că avortul direct este întotdeauna greșit, fiindcă este contrar bunului uman de bază care este viața. Această normă se aplică fiecărui caz individual, indiferent de circumstanțele individuale.

Devine astfel evident din aceste învățături ale Conciliului Vatican II că un adevăr moral imuabil, criteriile morale obiective, servesc drept bază pentru judecățile de conștiință. Iar rolul primar al conștiinței este să aplice aceste criterii, astfel încât acțiunile persoanei să fie compatibile cu legea morală. Preceptele negative ale acestei legi universale (de exemplu: "este întotdeauna greșit să ucizi o persoană nevinovată") nu permit excepții sau flexibilitate în aplicarea ei. Pe de altă parte, aplicarea perceptelor afirmative (ca de exemplu: "ești obligat să îi ajuți pe săraci") sunt mult mai "deschise", astfel încât persoana poate să discearnă în conștiință ce este cel mai prudent să facă în raport cu circumstanțele sale particulare.

Dacă sunt evaluate atent afirmațiile Conciliului privind conștiința, apare clar faptul că Papa Ioan Paul al II-lea nu reinterpretează Conciliul Vatican II, ci dimpotrivă, are grijă ca acest Conciliu să fie corect interpretat. În același timp, el oferă o binevenită extindere a declarațiilor Conciliului Vatican II în ceea ce privește conștiința umană.

Așadar, care sunt învățăturile Papei despre conștiință și de ce ar trebui să ne intereseze astăzi? De ce a acordat el atât de multă atenție acestui subiect? Interpretările greșite privind rolul conștiinței sunt adeseori o sursă de confuzie pentru laici atunci când vine vorba de probleme morale. Unii catolici au încă impresia că numai conștiința este criteriul final în discernerea păcatului. O conștiință suverană este considerată triumful subiectivității și libertății umane. Conștiința reprezintă însă depășirea subiectivității, fiindcă ne aduce în contact direct cu adevărul moral revelat de Dumnezeu. De aici vine necesitatea de a clarifica noțiunea de conștiință, care nu a fost modificată de Conciliul Vatican II, în ciuda celor care susțin contrariul. Învățăturile Papei oferă o perspectivă profund teologică, dar în același timp pătrunsă de o nouă profunzime spirituală.

Wojtyla despre conștiință

Înainte de a aborda învățăturile papale ale Papei Ioan Paul al II-lea despre conștiință, să expunem pe scurt cum a tratat acest subiect Karol Wojtyla în amplele sale scrieri pre-papale. Nu este posibil să tratăm așa cum se cuvine tema menționată în cadrul articolului de față, dar o privire de ansamblu asupra subiectului ne va ajuta să punem în context scrierile sale ulterioare. Prelegerile profesorului de etică de la Lublin aveau un ton secular, atunci când urmăreau să descrie cum funcționează conștiința în viața interioară a unei persoane. Wojtyla propunea această versiune secularizată asupra conștiinței din două motive: el considera conștiința din punctul de vedere al unui filosof și nu al unui teolog, și trebuia să fie prudent în a vorbi despre Dumnezeu și legea divină în mediul politic al Poloniei comuniste.

În tratatul său filosofic Persoană și act, Wojtyla atribuia o serie de roluri interconectate conștiinței. Conștiința, care "judecă valoarea morală a unei acțiuni", reprezintă capacitatea persoanei umane de a deveni conștientă de binele moral sau valorile care sunt în joc în acțiunile sale. De exemplu, dacă o persoană se gândește dacă să recurgă sau nu la răzbunare mortală pentru o insultă care i-a fost adusă, conștiința sa va recunoaște valoarea vieții umane, care se bazează pe adevărul că viața este un bun obiectiv important de ales. În al doilea rând, conștiința transformă această recunoaștere (sau judecată) că "viața omenească și sănătatea sunt cu adevărat bune" într-o datorie: "Sunt obligat să respect viața și sănătatea tuturor persoanelor". Adevărul moral sau valoarea percepută de intelectul nostru practic se imprimă în noi sub formă de datorie pe care suntem obligați să o urmăm. În cele din urmă, în "funcția sa completă", conștiința "supune" voința adevărului privind binele experimentat de conștiință sub forma unei datorii morale.

Prezentarea aceasta este în concordanță în linii mari cu viziunea tomistă, care consideră conștiința nu ca pe o facultate separată sau o putere în interiorul sinelui, ci ca inteligență practică a fiecărei persoane acționând în sfera morală, care ia forma judecării caracterului corect sau greșit al acțiunilor. Toma de Aquino a subliniat faptul că instanța ultimă și cea mai bună a unei persoane în privința a ceea ce trebuie să facă este conștiința, iar persoana poate să decidă dacă să o urmeze sau să o ignore.

Wojtyla arată clar că conștiința nu are puterea de a-și face propriile sale legi morale, întrucât "conștiința nu este legiuitor". Conștiința nu creează norme, ci le descoperă în ordinea obiectivă a moralității. Orice sugestie contrară distorsionează ordinea corectă stabilită de Creator. Funcția conștiinței nu este să formuleze norme morale, ci să recunoască puterea normativă a adevărului moral și să supună voința acestui adevăr. Odată ce conștiința înțelege adevărul normelor morale, persoana apreciază că aceste norme nu îi sunt străine și nici impuse din afară. Mai degrabă, normele morale orientează persoana spre propriul bine și spre împlinirea sa personală. De exemplu, când conștiința unei persoane percepe valoarea intrinsecă a căsătoriei, acea persoană subscrie la norma care interzice adulterul nu pentru că este o poruncă externă împovărătoare, ci fiindcă urmând această normă este în armonie cu natura sa și cu ordinea obiectivă a binelui dorit de Dumnezeu.

Dacă totuși conștiința are un rol "creator", acesta constă numai în formularea convingerilor noastre morale. Conștiința ne face capabili să asimilăm și să personalizăm adevărul moral. Prin intermediul conștiinței putem aprecia importanța pe care o au normele morale în viețile noastre, pentru propria creștere personală și stabilitate emoțională. Datorită conștiinței putem determina cum să urmăm mai bine aceste norme afirmative și să le punem în centrul vieții noastre. Conștiința modelează norma morală în forma unică și distinctă pe care o ia în experiența și viața fiecărei persoane.

În concluzie, pentru Wojtyla filosoful, conștiința reprezintă exercițiul inteligenței practice atunci când elaborează judecăți asupra valorii morale a acțiunilor noastre. Prin conștiința neîmpovărată de întunericul păcatului, persoana umană se străduiește necontenit să înțeleagă adevărul moral. Conștiința ne face de asemenea capabili să înțelegem puterea normativă a acestor adevăruri (ca de exemplu: "viața și sănătatea sunt un bun uman intrinsec"), care se transformă în îndatoriri ce iau forma normelor morale specifice. Conștiința supune voința la adevărul moral înțeles de inteligența noastră practică și astfel ea este întotdeauna subordonată acelui adevăr.

Despre conștiință în enciclice

Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit adesea despre conștiință în predicile și discursurile sale, îndemnându-i pe ascultători să își purifice și să își formeze conștiința în conformitate cu învățătura lui Isus Cristos. De asemenea, a scris pe larg despre conștiință în două dintre cele patrusprezece enciclice ale sale: Dominum et Vivificantem și Veritatis Splendor. El se îndepărtează în scrierile papale de abordarea strict filosofică din lucrările sale precedente, dar continuă să afirme aceleași idei despre conștiință ca lucrare a inteligenței practice prin care o persoană descoperă și se supune adevărului moral. În acord cu învățăturile din Gaudium et Spes, el insistă și asupra faptului că acest adevăr este obiectiv și se bazează pe legea naturală cunoscută într-o oarecare măsură de orice ființă umană.

În aceste scrieri se percepe și afinitatea cu modul de abordare a conștiinței de către Cardinalul Ratzinger, prin accentuarea transcendenței conștiinței, care ne aduce în contact cu divinul. Pentru Papa Ioan Paul al II-lea, viața morală reprezintă o interfuziune puternică a umanului și divinului iar această noțiune se găsește peste tot în discursurile Papei despre conștiință. Urmându-l pe Toma de Aquino, el afirmă că legea naturală este o participare la legea divină. Autoritatea unică a legii naturale, înscrisă în natura noastră, nu poate fi pusă la îndoială, fiindcă izvorul acesteia este însuși Creatorul. În mod similar, conștiința este o cale prin care Dumnezeu vorbește tuturor oamenilor în adâncul inimilor lor, prin legea Sa.

Expunerea amplă a Papei despre conștiință din Veritatis Splendor (nr. 54-64) începe prin prezentarea învățăturilor eronate ale unor teologi care au reinterpretat funcția conștiinței, accentuând "caracterul creativ" al acesteia. În concepția lor, conștiința nu face judecăți, ci dă "decizii". Normele moralității ar oferi numai "o perspectivă generală", care poate să influențeze dar nu să determine în mod necesar decizia unei persoane. Prin urmare, potrivit acestora, persoana ar avea la dispoziție un considerabil spațiu de mișcare în interpretarea tuturor normelor morale în contextul situației sale concrete. Din acest punct de vedere, deciziile morale personale trebuie să fie făcute "autonom", astfel încât "omul să poată atinge maturitatea morală". O atare concepție despre conștiință pune însă în discuție însăși identitatea acesteia și cu siguranță intră în conflict cu doctrina bine stabilită a Bisericii în această privință.

Spre deosebire de aceștia, Papa insistă încă o dată asupra adevăratei funcții a conștiinței, care constă în două aspecte: a ne face conștienți de adevărul moral și a emite judecăți care aplică acest adevăr în rezolvarea problemelor morale specifice. Conștiința este însă mai mult decât un exercițiu al inteligenței noastre practice în aplicarea regulilor universale la acțiuni specifice. Pentru aprofundarea înțelegerii conștiinței, astfel încât să putem aprecia caracteristicile sale transcendentale, Papa recurge la un pasaj din Scrisoarea Sf. Paul către Romani (2,1-16), în care Sf. Paul explică: "Cât timp păgânii, care nu au Legea, fac din fire faptele Legii, ei care nu au Legea, sunt Lege pentru ei înșiși. Ei arată că fapta Legii este scrisă în inimile lor și despre aceasta dau mărturie atât conștiința lor, cât și gândurile lor care, pe rând, îi acuză sau îi dezvinovățesc" (Romani 2,14-15). Astfel, conștiința este pentru om și un "martor" al iubirii pline de grijă a lui Dumnezeu, care conduce activitățile omului spre înflorirea și împlinirea sa, iar în cele din urmă spre unirea cu Dumnezeu. Dialogul omului cu el însuși este indirect un dialog cu Dumnezeu, fiindcă El este autorul legii morale. Chiar și necredincioșii care aud ecoul legii morale în ei înșiși, aud Cuvântul lui Dumnezeu și se angajează implicit într-un dialog cu Dumnezeu atunci când cugetă ce anume să facă.

Conștiința este așadar o judecată a omului și despre om. Conștiința arată clar ceea ce trebuie sau nu trebuie să facă o persoană, și astfel are caracter prospectiv. Persoana poate alege să urmeze judecata practică efectuată de conștiință sau să ignore această judecată și să acționeze altfel. În al doilea rând, atunci când conștiința evaluează un act deja înfăptuit de persoană, joacă un rol retrospectiv. Persoana poate avea astfel o "conștiință vinovată" fiindcă știe că a făcut o alegere morală greșită și că ar fi trebuit să procedeze altfel. Prin capacitatea ei retrospectivă, conștiința este "o judecată morală asupra omului și a acțiunilor sale, o judecată care poate să îl achite sau să îl condamne", după cum acțiunile sale au fost sau nu "în conformitate cu legea lui Dumnezeu înscrisă în inimă". Acest verdict al conștiinței rămâne în interiorul persoanei ca o "garanție a speranței și a îndurării".

Transcendența conștiinței este un alt semn al impecabilei sale demnități, deoarece conștiința ne transmite un mesaj de la Dumnezeu care se revelează pe sine însuși prin legea Sa morală înscrisă în inimile noastre. Conștientizarea cauzei morale a acestei legi este un semn al imanenței lui Dumnezeu. Dumnezeu este alături de fiecare persoană, indiferent dacă ea realizează acest lucru sau nu, prin lucrarea conștiinței care îl aduce față în față cu Logosul divin sub forma legii morale. Potrivit Papei Ioan Paul al II-lea, conștiința "este cel mai secret nucleu și sanctuar al omului, unde este numai el singur cu Dumnezeu, a cărui voce răsună în adâncurile sale".

Implicații pastorale

Credincioșii trebuie să învețe să își formeze conștiința și trebuie să li se amintească continuu adevăratul rol al acesteia. Conștiința nu trebuie să fie confundată niciodată cu un super-ego, nici înțeleasă greșit ca sursă a sentimentului de vinovăție reprimat, nici confundată cu o "voce interioară" misterioasă care ne cheamă spre o mai mare autenticitate. Conștiința nu trebuie invocată pentru a justifica abdicarea societății de la principiile universale în favoarea unor standarde subiective variabile. Conștiința se exprimă în judecăți informate, nu prin decizii independente și arbitrare. Potrivit Papei, "conștiința nu reprezintă capacitatea independentă și exclusivă de a decide ce este bun și ce este rău". Conștiința trebuie să acționeze în conformitate cu normele morale obiective care ne sunt date de Dumnezeu - altfel este în eroare. Conștiința este întotdeauna subordonată adevărului moral. În consecință, este absolut necesar să dispară mitul potrivit căruia conștiința este un legiuitor sau reprezintă definirea finală, subiectivă, a ceea ce este bine sau rău. La fel de important este să se respingă ideea că Conciliul Vatican II a modificat dramatic învățătura Bisericii despre conștiință. Se poate admite faptul că Conciliul nu vorbește prea mult despre acest subiect, dar Papa Ioan Paul al II-lea a îmbogățit înțelegerea doctrinei conștiinței, și învățăturile sale cu autoritate nu pot fi respinse cu indiferență.

Trăsătura distinctivă a modului în care a tratat Wojtyla problema conștiinței este accentul pus pe adevărul moral care îndrumă o conștiință bine formată. Conștiința nu poate fi înțeleasă corect separat de legile morale sau îndatoririle care derivă din înțelegerea valorilor. Din enciclice, care scot în evidență în special dimensiunea spirituală și transcendentală a conștiinței, învățăm despre originea divină a acestei legi. Când conștiința funcționează corect, ea dezvăluie legea morală, care acționează ca "vestitor și mesager" al lui Dumnezeu însuși. Trebuie să avem tot timpul în minte că atunci când auzim vocea conștiinței în lăuntrul nostru, auzim de fapt glasul lui Dumnezeu care ne cheamă să fim cu adevărat noi înșine, ființe umane create după chipul și asemănarea Sa.

Conștiința, așadar, este mult mai mult decât un proces de judecată rațională. Prin intermediul conștiinței, omul se deschide spre cerințele adevărului moral și spre glasul lui Dumnezeu care ne vorbește prin intermediul acestui adevăr. Conștiința oferă fiecărei persoane capacitatea de a transcende propriul său ego astfel încât să poată înțelege care sunt acele bunuri obiective care sunt perfecte pentru toți și care duc în final la plinătatea vieții.

Mai presus de toate, preoții și învățătorii trebuie să accentueze faptul că viața morală nu este un loc al libertății și experimentării nefundamentate și neîngrădite. Una dintre ereziile moderne, combătută ferm de Papa Ioan Paul al II-lea în numeroase dintre enciclicele sale, este exacerbarea noțiunii de libertate asociată cu încrederea de tip pelagian în puterile creatoare ale sinelui. Dimpotrivă, Papa subliniază caracterul receptiv al libertății omului, care mai întâi primește Cuvântul și apoi acționează în conformitate cu acesta. Noi nu creăm în mod spontan legea morală astfel încât să ne asumăm răspunderea pentru propria evoluție morală și socială. Noi primim de fapt această lege ca un dar de la Dumnezeu. Conștiința trebuie să ajute fiecare persoană să oglindească în propria sa viață morală acel "Fiat" al Fecioarei Maria. Potrivit Papei, Fecioara Maria "a devenit modelul tuturor celor care aud Cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc". Creativitatea morală trebuie să reflecte creativitatea "perfectă" a umilului Magnificat al Fecioarei Maria, care ne cheamă să recunoaștem în primul rând lucrurile mari pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi dăruindu-ne Cuvântul.

Prin meditația conștiinței acceptăm doctrina morală ca parte integrantă a acestui Cuvânt, ca dar al adevărului. Cu toții suntem chemați să ne supunem cât mai bine voința la acest adevăr. În consecință, conștiința trebuie să fie întotdeauna receptivă și supusă valorilor morale universale, mai înainte de a fi "creativă". Creativitatea conștiinței așa cum e prezentată în Persoană și act poate îmbrăca mai multe forme valide, întrucât conștiința determină mijloacele optime prin care pot fi urmate normele morale afirmative. Conștiința poate de asemenea să determine persoana umană să aibă convingeri morale puternice și să fie proactivă. De exemplu, cineva poate fi inspirat de propria-i conștiință să își dedice întreaga viață pentru ca o normă particulară, cum ar fi "respectul pentru orice viață umană nevinovată", să fie mai bine protejată de lege și prețuită de stat.

În fine, datorită unei conștiinței mature, orice persoană poate să cunoască legea universală morală al cărei autor e Dumnezeu însuși. Conștiința este locul misterios unde chiar și necredinciosul devine cunoscător al unui adevăr moral convingător, chiar dacă este tentat să se îndepărteze de acest adevăr și să își caute refugiul în siguranța falsă a satisfacerii propriilor capricii subiective. Chiar dacă o astfel de persoană nu este conștientă că mai presus de zarva culturii seculare aude glasul lui Dumnezeu, se deschide în felul acesta, poate, calea spre evanghelizarea sa. Cu harul lui Dumnezeu, conștiința poate conduce, cu blândețe, în primii pași ai călătoriei spirituale către plenitudinea adevărului care sălășluiește în Cuvântul Întrupat și în Biserica Sa.

Dr. Richard A. Spinello predă filosofia morală și etica aplicată la Boston College. Este autorul mai multor cărți și articole de etică și doctrină socială catolică. Cea mai recentă carte a sa, The Genius of John Paul II: The Great Pope's Moral Wisdom, expune și apără teologia morală a Papei Ioan Paul al II-lea.

Note finale

[1] Mary Elsbernd, "The Reinterpretation of Gaudium et Spes in Veritatis Splendor," Horizons 19 (2) (2002): pp. 233-234.

[2] Ibid., p. 234, citând Gaudium et Spes, nr. 16.

[3] Gaudium et Spes, Acta Apostolica Sedis 58 (1966), 1025-1115, nr. 16.

[4] În timp ce traducerea lui Abbott folosită de Elsbernd spune că "Creștinii sunt uniți cu restul oamenilor... prin căutarea unor soluții autentice" la problemele morale, textul latin este "in veritate solvenda", care poate fi redat mai exact prin "soluții adevărate" (sublinierea autorului). A se vedea traducerea lui Abbott pentru Gaudium et Spes în Walter Abbott, S.J. (ed.), Documents of Vatican II, New York: Guild Press, 1966.

[5] A se vedea traducerea lui Abbott a Gaudium et Spes, nr. 16.

[6] Gaudium et Spes, nr. 16, ("Quo magis ergo conscientia recta praevalet, eo magis personae et coetus a caeco arbitrio recedunt et normis objectivis moralitatis conformari satagunt").

[7] Dignitatis Humanae, nr. 3, Acta Apostolica Sedis, 58 (1966), 929-946.

[8] Dignitatis Humanae, nr. 3. Într-o notă de subsol la textul latin (Dignitatis Humanae, nr. 3), părinții conciliari îl citează pe Sf. Toma de Aquino care explică faptul că fiecare cunoaște "adevărul neschimbat... principiile comune ale legii naturale". A se vedea Summa Theologiae, I-II, q. 93, a. 2.

[9] Papa Ioan Paul al II-lea, Veritatis Splendor, nr. 62.

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 270, Ultimul acces: 2019-06-19 08:15:35