Cauzele declinului Imperiului Roman - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2021 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Cauzele declinului Imperiului Roman

[2013-01-17]
Imperiul Roman a fost considerat o lungă perioadă de timp drept un model al stabilității din perioada antică. Timp de secole întregi, structurile sale politice, sociale și chiar religioase au fost analizate în amănunt, dar o idee a străbătut mereu ca un fir roșu dezbaterile: orice stat desăvârșit își trăiește la un moment dat decadența.
Iar decadența Imperiului Roman a fost una cu adevărat îndelungată și nu poate scăpa privirii nimănui. Este inevitabil să ne punem întrebarea: statul "moștenit" de Sfântul Constantin cel Mare era într-adevăr atât de sănătos și echilibrat?
Declinul familial
În perioada cuprinsă între anii 753 și 200 î.Hr., tatăl avea control deplin asupra familiei sale. Bunurile îi aparțineau de obicei în totalitate și avea chiar dreptul de a decide, după ce soția sa năștea, dacă acel copil urma să fie păstrat sau abandonat într-un loc de unde orice om îl putea lua și crește ca sclav. Din păcate, realitatea se dovedește a fi foarte crudă atunci când ne întoarcem în timp. Însă legislația s-a schimbat încetul cu încetul și rolul "dictatorial" al tatălui a început să decadă. La baza acestei decadențe au stat două motive. În primul rând, femeile au început să fie mai independente și au primit acordul legal de a putea să își păstreze zestrea pe numele lor. Așadar, forța economică de care dispuneau a început să fie tot mai semnificativă în comparație cu cea a soților. În al doilea rând, copiii au început și ei să aibă un cuvânt mai greu de spus în cadrul familiei. Într-un articol intitulat "Family Values in Ancient Rome" și care poate fi consultat gratuit în cadrul colecției digitale a Universității din Chicago, Richard Saller, un bine-cunoscut cercetător al istoriei conceptului de familie în Imperiul Roman, afirmă la un moment dat că în timpul războiului civil dintre Cezar și Pompei, tinerii au profitat de ocazie pentru a se răzbuna pe propriii tați. Este clar că atmosfera familială nu era chiar una extraordinară. După anul 200 î.Hr., lucrurile au luat și o turnură periculoasă. Astfel, se întemeiau tot mai puține familii și se făceau tot mai puțini copii. În mod paradoxal, creșterea Imperiului Roman nu a coincis și cu o creștere a numărului de copii. De fapt, problema cea mai mare a noilor cuceriri a fost aceea că majoritatea bărbaților erau plecați departe de familiile lor pentru o lungă perioadă de timp. Acest lucru încuraja promiscuitatea sexuală de ambele părți, deoarece bărbații își găseau prilejuri de aventuri, fiind la adăpostul unei distanțe confortabile, iar femeile ajungeau să creadă că ei nu se vor mai întoarce. Încercările unor conducători romani (cum ar fi Augustus) de a reabilita importanța familiei și de a crea o legislație benefică în această direcție au eșuat lamentabil. Familia romană era tot mai dezbinată și greu de păstrat. Copiii se revoltau adesea în fața taților. Soții se înșelau reciproc. Certurile asupra banilor deveneau tot mai frecvente...
Trăiau romanii mai bine decât cei cuceriți?
În urma unei înfrângeri în fața galilor, romanii au fost de acord să plătească un tribut impresionant. Însă, atunci când s-a decis să se facă o cântărire a aurului, romanii și-au dat seama că instrumentele de cântărire ale galilor nu erau bune și au început să se plângă de acest lucru. Atunci, unul dintre conducătorii galilor, pe nume Brennus, și-a aruncat sabia grea deasupra greutăților, sporind și mai mult înșelăciunea și a declarat mândru: "Vae victis!", care se traduce: "Vai de cei învinși!" În general, tindem să considerăm că un război și o cucerire erau sinonime cu dezastrul pentru cei învinși, însă lucrurile nu stăteau chiar astfel. Populațiile cucerite primeau adesea de la romani o serie de facilități, cum ar fi păstrarea religiei proprii (cazul evreilor) sau de a fi aliate cu Roma (cazul unor triburi galice sau germanice), urmând să lupte și să împărtășească victoriile cu aceasta. Este adevărat că romanii primeau o pradă de război impresionantă în cele mai multe cazuri, mercenari bine antrenați și, de asemenea, cetăți sau orașe aflate în puncte strategice cheie. Însă protectoratul roman constituia un amănunt important, care echivala aproape cu o victorie pentru tribul sau poporul respectiv. Era garanția că vor fi protejați, deși nu se întâmpla întotdeauna, în fața unor invazii neprevăzute ale unor popoare venite de nicăieri (cazuri de invazii precum cele ale goților, hunilor sau mongolilor sunt deja bine cunoscute). Însă, diferența de trai dintre romani și populațiile cucerite nu era atât de mare. Dacă politic și social noile populații aveau nevoie de echilibrul și priceperea romană, romanii aveau nevoie de resursele acestora. Declinul din secolele I-III este evident unul economic. Este incredibil cât de mult se poate repeta istoria. Romanii consumau infinit mai mult decât produceau, la fel cum se întâmplă și acum cu arhicunoscuta noastră "criză economică". Importurile tot mai mari de grâne și mărfuri, deprecierea monedelor efectuată în totală ignoranță de împărați grăbiți să își asigure sprijinul unei armate tot mai centrate pe propriul interes și putere politică, incapacitatea de a guverna în mod eficient noile provincii au condus la o criză economică din ce în ce mai aspră. Soluțiile de moment alese de împărați au fost similare cu cele din prezent: creșterea taxelor, mai întâi pentru populațiile cucerite, apoi și pentru romani, iar în cele din urmă deprecierea monedelor. Rezultatul a fost simplu: o inflație puternică, lucru care a condus la creșterea alarmantă a prețului alimentelor și mărfurilor, precum și la focare de revoltă în diferite provincii prost administrate ale imperiului. Însă nimic nu se poate compara cu criza politică a imperiului.
Între împărați capabili și incompetenți
Între secolele I și III putem număra pe degete conducătorii capabili pe care i-a avut Imperiul Roman la vârf. Printre aceștia se regăsesc Traian, Hadrian, Alexandru Sever și, poate surprinzător, Dioclețian. Traian a readus strălucirea militară a Imperiului Roman și s-a dovedit și un priceput administrator al finanțelor, surprinzător de sobru în preferințele sale cu privire la lux, față de predecesorii săi risipitori și celebri prin lipsa de discernământ precum Caligula sau Nero. Hadrian a fost poate cel mai bun administrator al Imperiului Roman din toate timpurile. Vremea lui a fost una de pace și consolidare financiară temeinică. Alexandru Sever a fost un bun planificator și executant, dar a murit tocmai pentru că a uitat pentru o clipă că aceste planuri trebuie să fie și pe placul armatei. În fine, Dioclețian a fost cel care a impus o serie de reforme fiscale și de conducere asupra cărora vom reveni la momentul oportun. În afara acestor patru împărați și a alte câtorva exemple care se apropie oarecum de nivelul lor (cum ar fi Marc Aureliu, Aurelian sau Gallienus), ceilalți au fost preocupați în principal de trecerea lor în rândul zeilor (Caligula, Domițian, Deciu etc.) sau de diverse persecuții inutile îndreptate asupra creștinilor (Nero, Valerian). În materialul următor ne vom apleca asupra principalelor persecuții împotriva creștinilor. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 17 ianuarie 2013, semnat de Adrian Agachi)

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 784, Ultimul acces: 2021-05-18 04:06:38