Inainte de formarea adultilor, un lucru este necesar - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2020 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Înainte de formarea adulților, un lucru este necesar

[2013-02-05]
R. Thomas Richard
Traducător: Mariana Cristina
Teme: Spiritualitate

Într-un articol recent, am subliniat nevoia în Biserică de formare a adulților. Desigur, conducătorii Bisericii cunosc foarte bine această nevoie! Adevărul incomod este însă acela că există o neglijență răspândită în a acționa în conformitate cu recunoașterea bine documentată în magisteriul Bisericii a acestei nevoi. Numeroasele documente extraordinare care învață despre cuvenita prioritate a formării adulților nu par să dea roade. Totuși, acela a fost subiectul primului articol: avem nevoie de formarea adulților în credință! În acest articol, doresc să subliniez o premisă simplă dar esențială pentru această formare necesară. Fără această premisă, întreaga educație la credință va rămâne doar la suprafața persoanei. Este acest lucru chiar atât de rău? Da, este. Dumnezeu vede inimile, și dorește să își reverse viața, iubirea și adevărul său în mințile și inimile oamenilor. Dumnezeu caută să adune persoanele umane - minte, voință, trup - într-o comuniune binecuvântată cu El.

Da, Dumnezeu vede inimile. În această lume, oamenii nu pot vedea în inimile celorlalți, dar adesea pot simți ori intui dacă mărturia creștină a unui catolic este autentică sau nu. Oamenii recunosc un "vânzător". Recunosc intuitiv "omul angajat"; își dau seama de duplicitatea care este atât de comună în "orașul oamenilor". Dacă se găsește și în Biserică, o asemenea duplicitate nu generează transformarea radicală pe care Cristos a fost trimis să o realizeze prin cruce. Oamenii pot simți prezența sau lipsa unei iubiri autentice, supranaturale - într-adevăr, prin intermediul acestei iubiri "vor recunoaște toți că sunteți discipolii Mei" (Ioan 13,35). Oamenii se pot ascunde în lumea aceasta, cum au făcut-o Adam și Eva, ascunzându-se de Dumnezeu în păcatul lor. Se pot ascunde Evanghelie în spatele unui cinism generat de duplicitate! Dar ascunzișurile lor sunt pătrunse de iubirea supranaturală care dăruiește fără limite - care dăruiește ceea ce este necesar -, iubirea care imită iubirea lui Dumnezeu.

Un singur lucru este necesar (cf. Luca 10,38-42). Ceea ce este necesar este un pământ bun în inimă - o inimă receptivă la adevărul lui Dumnezeu - un suflet bucuros să îl primească, bucuros întotdeauna să primească mai mult din partea Lui. Doresc să subliniez că înainte de formare este nevoie de o viață interioară. Aceasta trebuie să fie o realitate, altfel toată educația, toate cursurile și prezentările către catolicii adulți vor fi semințe aruncate pe pământ pietros și bătătorit: nu vor aduce roade (cf. Matei 13,19). O viață interioară, desigur, este menită să se dezvolte, să crească, să se maturizeze. Însă o viață interioară are un început. Include o dorință personală pentru Dumnezeu și pentru puternicul dar al harului Său supranatural. Viața interioară începe cu aprinderea acestei dorințe, pentru ca apoi să poată crește. Fără o viață interioară, nici Sacramentele nu pot fi primite cu o dispoziție corespunzătoare. Orice alte haruri nu sunt primite de suflet. Orice alte daruri de transformare, de vindecare și de înnobilare nu vor pătrunde în inima persoanei. Esența acestui articol, problema nevoii noastre pentru o formare adultă continuă, de o viață, este că fără pământul fertil al unei vieți interioare, "formarea adultă" rămâne doar o formalitate, superficială, academică și fără a produce vreo transformare. Adevărata reînnoire rămâne incompletă, iar misiunea Bisericii rămâne neîmplinită.

Sămânța vieții veșnice - și astfel a unei vieți interioare - este sădită în mulți catolici odată cu Botezul din copilărie. Pentru mulți dintre aceia a căror viață interioară nu a fost însă bine hrănită într-o familie catolică puternică, această viață, dacă nu este pierdută de tot prin păcate de moarte neregretate și neiertate, are loc într-o vârstă a maturității profund marcată și grav slăbită. Astfel de suflete rănite au nevoie să se vindece, să primească din nou credința mântuitoare, sau, cel puțin, să învie și să reînsuflețească ceea ce a mai rămas din credința adevărată și mântuitoare.

Puterea Sfintei Scripturi

Cum poate un adult să găsească, să descopere sau să își reînsuflețească credința? Răspunsul îl conține Scriptura: "Deci credința vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos" (Romani 10,17). Și, din nou, auzim: "Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri; el pătrunde până la despărțitura sufletului și a duhului, a încheieturilor și a măduvei și judecă sentimentele și gândurile inimii" (Evrei 4,12). Aceasta este puterea Scripturii: de a pătrunde în sufletele oamenilor, inserând adevărul viu al lui Dumnezeu, convertind sufletele și aprinzându-le credința. O ascultare sinceră a cuvântului Scripturii este crucială pentru noua evanghelizare, pentru a facilita întâlnirea cu Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul.

O veche metodă de a asculta pentru a auzi, și de a auzi pentru a crede adevărul lui Dumnezeu continuă să fie oferită Bisericii. Lectio divina este acum recomandată cu putere Bisericii ca dinamică integrală din chemarea de reînnoire. Aceasta este bine prezentată (de exemplu) în documentul Sinodului Episcopilor pe tema Scripturii, din Vatican: "Lectio divina este o lectură a Bibliei ce își are rădăcinile în începuturile creștinismului, și este o parte a vieții Bisericii de-a lungul istoriei. Mănăstirile au menținut vie această practică. Totuși, astăzi, Duhul Sfânt, prin Magisteriu, propune lectio divina ca un instrument pastoral eficace și o unealtă valoroasă în Biserică în educarea și formarea spirituală a preoților, în viața de zi cu zi a persoanelor consacrate, în comunitățile parohiale, în familii, în asociații și mișcări, și în viața credinciosului obișnuit - tânăr sau bătrân - care poate găsi în această formă de lectură un mijloc practic și accesibil, pentru indivizi sau comunități întregi, pentru a veni în contact cu Cuvântul lui Dumnezeu".

Conform Papei Ioan Paul al II-lea: "Este în mod deosebit necesar ca ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu să devină o întâlnire dătătoare de viață, în vechea și mereu valida tradiție a lectio divina, care ia din textul biblic cuvântul viu care interoghează, orientează și modelează viețile noastre". Papa Benedict al XVI-lea arată că aceasta vine "din folosirea unor metode noi, gândite cu grijă și în pas cu timpurile". În particular, Sfântul Părinte le amintește tinerilor că "este important mereu să citiți Biblia într-un mod foarte personal, într-o discuție personală cu Dumnezeu; însă, în același timp, este de asemenea important să o citiți în compania unor persoane alături de care puteți crește..." El îi îndeamnă: "să deveniți mai familiarizați cu Biblia și să o aveți la îndemână, pentru ca să poată fi busola ce vă arată calea de urmat".

Într-un mesaj adresat în special tinerilor, Sfântul Părinte își exprimă dorința sinceră ca practica lectio divina să se răspândească ca un element important în reînnoirea astăzi a credinței. El afirmă: "Doresc în particular să reamintesc și să recomand vechea tradiție a lectio divina: citirea atentă a Sfintei Scripturi însoțită de rugăciune conduce la acel dialog intim în care persoana care citește îl aude pe Dumnezeu care vorbește, iar prin rugăciune îi răspunde cu o deschidere plină de încredere a inimii (cf. DV, nr. 25). Dacă este promovată eficient, această practică va aduce Bisericii - sunt convins de acest lucru - o nouă primăvară spirituală.

În "dialogul intim" cu Dumnezeul cel Viu, în "întâlnire dătătoare de viață" cu El, un om poate începe, poate fi întărit și poate înainta în viața interioară, care este acel singur lucru necesar pentru vocația noastră în Cristos. Același document al Episcopilor (nr. 25) ne oferă sublimul exemplu al Mariei ca "modelul oricărui credincios de primire a cuvântului": "Fecioara Maria are un rol central, ca una care a trăit, într-un mod unic, întâlnirea cu Cuvântul lui Dumnezeu, care este însuși Isus. Ea este așadar un model în fiecare aspect al ascultării și al proclamării. Având deja o familiaritate cu Cuvântul lui Dumnezeu în intensa sa experiență cu Scriptura Poporului Ales, Maria din Nazaret, din momentul Bunei Vestiri până la prezența sa la picioarele crucii, și chiar și în participarea ei la Rusalii, primește Cuvântul în credință, meditează asupra lui, îl interiorizează și îl trăiește intens".

Nevoia de rugăciune; bucuria rugăciunii

Deoarece lectio divina, (sau "lectura divină", un mod de a citi Scripturile) este orientată spre o întâlnire dătătoare de viață cu Cristos în Scriptură și invită la un dialog intim cu El, aceasta este prin ea însăși o rugăciune. Catehismul descrie rugăciunea ca "relația vie a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor nesfârșit de bun, cu Fiul acestuia, Isus Cristos, și cu Duhul Sfânt" (CBC, nr. 2565). Astfel, o asemenea lectură divină ne așază în cuvântul Său, unde îl putem întâlni; ca o metodologie, ne permite și ne facilitează un dialog autentic care dezvoltă o intimitate autentică cu El. Lectio divina ne ajută să stabilim acea relație necesară cu Dumnezeu, care este viața interioară. Lectio divina este rugăciune.

Trebuie să ne rugăm pentru că trebuie să fim într-o relație continuă, crescândă cu Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu care este rugăciunea este fericire pentru noi. Totuși, este în același timp un proces care cere cooperarea noastră, participarea noastră personală. Ca disciplină, o astfel de lectură divină ne poate conduce tot mai adânc spre o astfel de comuniune, devenind, prin practică, un obicei de a asculta, transformându-se în obiceiul de a fi în prezența Lui. Catehismul vorbește despre viața de rugăciune în acest mod: "viața de rugăciune înseamnă a te afla în mod obișnuit în prezența lui Dumnezeu cel de trei ori Sfânt și în comuniune cu El" (CBC, nr. 2565). Suntem binecuvântați să ajungem într-o asemenea Prezență obișnuită! Isus dorește ca noi să facem aceasta, să rămânem în El. Ne-a spus: "Rămâneți în Mine și Eu în voi. După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viță, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel care rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără Mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară, la fel ca mlădița, și se usucă. Se adună, se aruncă în foc și arde. Dacă rămâneți în Mine și cuvintele Mele rămân în voi, orice voiți, cereți și vi se va face. În aceasta a fost glorificat Tatăl Meu, ca să aduceți rod și să fiți discipolii Mei. Așa cum Tatăl m-a iubit pe Mine, așa v-am iubit și Eu pe voi. Rămâneți în iubirea Mea".

Invitația Sa (într-adevăr, învățătura Sa imperativă) este să rămânem în El. Nu ne sugerează doar să îl vizităm din când în când. Nu ne invită să trecem pentru un schimb de vorbe, ori pentru câteva momente de socializare, acel tip de conversație care poate consuma mult timp chiar și între credincioși. Ne invită să rămânem în El și El în noi, într-o comuniune în care viața autentică curge asemenea sevei unei vițe de vie prin ramurile sale roditoare. Ne invită la intimitate, la a cunoaște și a fi cunoscuți. Ne cheamă spre locul sfințeniei, al iubirii divine: "Rămâneți în iubirea Mea".

Acest schimb continuu de iubire, de vitalitate și rodnicie divină, este viața de rugăciune. Aduce multe roade pentru că este a lui Dumnezeu, și este voința Sa pentru noi; invitația pe care ne-o adresează de a intra în viața Sa. Din aceste motive, rugăciunea și viața de rugăciune nu sunt opționale, ci esențiale; relația de bază cu Dumnezeu care este însăși viață pentru noi. Dumnezeu ne-a creat pentru această comuniune! Rugăciunea satisface un dor mare și adânc din noi, deoarece Dumnezeu ne-a creat astfel; ne-a creat pentru o intimitate personală cu El. După cum spune Sf. Augustin : "Ne-ai făcut pentru Tine și inimile noastre nu vor avea liniște până când nu se vor odihni în Tine".

Viața de rugăciune, deci, poate fi privită ca o călătorie spre cunoaștere și spre a fi cunoscut. Viața de rugăciune este una de relaționare, tot așa cum și comuniunea de iubire este relațională. Iubirea și rugăciunea sunt dinamica la a cunoaște și a fi cunoscut. De exemplu, iubirea conjugală intimă, roditoare, este descrisă în Scriptură ca fiind cunoaștere: "După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, și ea a născut..." (Facerea 4,1). Isus spune despre cei care sunt ai Săi: "Eu sunt păstorul cel bun, și Eu îmi cunosc oile și ele mă cunosc pe Mine..." (Ioan 10,14). În totală opoziție cu cei care trăiesc într-o relație de iubire de a-l cunoaște pe Isus, sunt cei din afara relației cu El, din afara comuniunii în El, aceia pe care nu îi cunoaște: "Mulți vor spune în ziua aceea: 'Doamne! Doamne! Nu am profețit în numele Tău, nu am alungat diavoli în numele Tău și nu am făcut atâtea minuni în numele Tău?' Atunci le voi declara: 'Niciodată nu v-am cunoscut. Îndepărtați-vă de Mine, voi care săvârșiți nelegiuirea!'" (Matei 7,22-23).

Astfel, putem spune că rugăciunea este iubire. Rugăciunea este relația legământului cu Dumnezeu; înstrăinarea de Dumnezeu este antiteza - este omul în izolare față de propria-i natură, un om fără temelii, fără rădăcini, fără rost. Această perspectivă ne poate ajuta să înțelegem faptul că rugăciunea este baza esențială a catehezei: la ce sunt bune simplele faptele separate de adevărul viu al lui Dumnezeu, care este iubire? În relația cu Dumnezeu care este viața de rugăciune, cunoașterea este una cu iubirea: o persoană îl cunoaște și este cunoscută de El. Rodnicia unei astfel de iubiri îi aduce mărire lui Dumnezeu. O astfel de persoană, care este în comuniune de iubire cu Dumnezeu, este formată în adevărul lui Dumnezeu, după cum a fost creată mai întâi după chipul lui Dumnezeu, și aduce roade multe pentru El.

Gânduri de final

Cât de importantă este rugăciunea? Avem cei patru stâlpi tradiționali ai credinței: primul este Crezul, adevărurile de credință; al doilea îl constituie Sacramentele, mijloacele de har care ne permit o viață în adevăr; al treilea este viața morală, trăirea noastră umană a adevărului divin; și al patrulea este rugăciunea. Toți acești patru stâlpi ai credinței sunt importanți, cruciali. Totuși, între ei, rugăciunea are o importanță unică în câteva moduri. Să îi luăm pe fiecare în parte și să vedem cum este afectat fiecare în mod negativ dacă viața de rugăciune este deficientă sau lipsește:

Crezul - Fără a avea o comuniune vie cu El, care este adevărul, doar a cunoaște "adevărurile" le reduce la informații sterile și moarte. (Desigur, astfel de cunoștințe pot determina o persoană să dorească Izvorul acestor adevăruri.)

Morala - Fără relația vitală de rugăciune cu El, care este bunătatea însăși, morala catolică poate deveni doar un simplu set de legi morale, și nu expresia umană a iubirii și vieții lui Dumnezeu. (Desigur, astfel de informații pot împinge o persoană să tânjească după Izvorul unei asemenea vieți și iubiri).

Sacramentele - Fără viața de rugăciune-comuniune cu El, care este viața însăși, Sacramentele (care dau harurile pe care le simbolizează) pot fi primite greșit, și doar la exterior. Eșuează în a deveni roditoare în persoanele care nu au și care nu pot să aibă dispoziția interioară cerută, care permite ca harul sacramental eficace să aducă roade. Sacramentele însele pot fi neroditoare în sufletele împietrite ale persoanelor îndepărtate de Cristos, cărora trebuie să le spună: "Nu vă cunosc".

Rugăciunea - Fără o autentică viață interioară, o viață de rugăciune lăuntrică, actele exterioare ale rugăciunii pot fi simple activități, dar fără vitalitate supranaturală. Catehismul descrie rugăciunea ca dar, ca legământ, ca și comuniune. Fără acea "relație vie" cu Dumnezeu, Preasfânta Treime (CBC, nr. 2565), rugăciunile și acțiunea de a se ruga pot fi teribil de solitare, fiind în același timp formale și fără roade.

Astfel, o viață personală de rugăciune în continuă creștere și dezvoltare este necesară pentru a permite o deplină vitalitate în credința Bisericii, permițând o îmbrățișare dinamică a adevărurilor de credință, o expresie personală puternică a trăirii credinței, o receptare roditoare a harului în Sacramente. Creștinul catolic trebuie să se străduiască și să găsească acea comuniune personală cu Dumnezeu în Cristos, care este rugăciunea.

Toți stâlpii credinței, și astfel întreaga cateheză, slăbesc și se diminuează din cauza unei neglijări a rugăciunii și a vieții interioare; toate devin limitate și superficiale într-o viață falsă de rugăciune. Toate sunt însă aprofundate, întărite, hrănite și aduse la rodire de o viață autentică de rugăciune. O astfel de viață este o viață în compania Domnului, o comuniune în adevărul și viața Sa. Câtă nevoie are Biserica de persoane ale rugăciunii, atât printre laici cât și printre preoți! A dezvolta o viață de rugăciune - obișnuința de a rămâne în prezența Sa sfântă - cere un proces de intenție și har. O astfel de viață de rugăciune, o viață interioară, este singurul lucru necesar înainte să poată fi primită cateheza ca o cunoaștere vie și roditoare a lui Dumnezeu.

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 522, Ultimul acces: 2020-08-11 08:30:32