Sfântul Maxim, un vârf al cugetării teologiei ortodoxe[2015-01-21]Biserica Ortodoxă cinstește la 21 ianuarie pe Sfântul Maxim Mărturisitorul. În cele ce urmează vă prezentăm un dialog cu conf. dr. Adrian Lemen de la Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul, București despre personalitatea acestui mare sfânt cinstit astăzi. Interviul cu titlul Sfântul Maxim, un vârf al cugetării teologiei ortodoxe a fost publicat în Ziarul Lumina din data de Marți, 21 ianuarie 2014Sfântul Maxim Mărturisitorul reprezintă un reper semnificativ în teologia și gândirea ortodoxă. Îl consider pe Sfântul Maxim Mărturisitorul ca fiind de actualitate, în contextul contemporan. Un mare teolog occidental, Hans Von Balthasar, îl numește «culmea gândirii și teologiei grecești, bizantine », spune conf. dr. Adrian Lemeni, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din București, care a avut amabilitatea să ne vorbească despre viața, opera și impresionanta mărturisire a adevărului de credință a acestui mare sfânt prăznuit astăzi. În ce măsură putem vorbi de o actualitate a gândirii Sfântului Maxim Mărturisitorul, despre care știm că a trăit în secolul al VII-lea? Specific gândirii Sfântului Maxim ar fi, pe de o parte, capacitatea de sinteză, de a fi cuprinzător, de a integra, practic, întreaga viziune teologică specifică tradiției patristice, iar pe de altă parte, de a da o mărturisire cu multă putere despre ceea ce înseamnă adevărul de credință. Plecând de la aceste două coordonate, consider că Sfântul Maxim este foarte actual, întrucât trăim într-o vreme a relativismelor, când este foarte greu să avem o consecvență, în general, față de adevăr, și cu atât mai mult atunci când vorbim despre adevărul de credință, care presupune o angajare existențială în viața Bisericii. Cred că este foarte încurajator să recuperăm și să valorificăm atitudinea exprimată de Sfântul Maxim Mărturisitorul. O atitudine pecetluită cu un martiriu. Exact. Martiriul său este dovada capacității sale extraordinare de a mărturisi adevărul. Tocmai de aceea a rămas în conștiința Bisericii cu acest apelativ, Mărturisitorul, deoarece, prin excelență, el reprezintă tipul de mărturisitor. O viață închinată mărturisirii adevărului de credință Evidențiați câteva repere biografice ale sfântului mărturisitor sărbătorit astăzi. Sfântul Maxim s-a născut la Constantinopol în anul 580. Dincolo de obârșia lui nobilă, de instrucția aleasă și de posibilitatea de a avea o ascensiune în plan social, renunță și intră într-o mănăstire de lângă Constantinopol. La vârsta de 32 de ani călătorește mult, în special în Africa și, în contextul de acolo, ia atitudine față de concepțiile greșite care lezau învățăturile Bisericii. Este vorba de monotelism - doctrina unei singure voințe în Hristos, cea dumnezeiască sau a unei singure energii (monoenergism). În colaborare, la început, cu viitorul patriarh Sofronie al Ierusalimului și apoi singur, Sfântul Maxim Mărturisitorul ia o atitudine foarte fermă în fața acestor tendințe. De-a lungul mai multor ani, Sfântul Maxim, într-un fel neobosit aș spune, în Africa, apoi la Roma, rămâne un reper al mărturisirii. Mi se pare emblematic și aș recomanda oricui să citească actele de martiraj ale Sfântului Maxim și ale celor doi tovarăși ai săi, care l-au urmat, pentru că sunt cu adevărat copleșitoare și extraordinar de întăritoare pentru a ne motiva pe fiecare dintre noi să ne asumăm exigențele Adevărului. Au fost momente în toată viața sa, inclusiv la final, când a rămas singur sau aproape singur, însă niciodată înfricat. Da. Și a continuat să dea o mărturie a adevărului de credință atât în fața autorităților imperiale, cât și a celor bisericești. Întrebat fiind de anchetatori pe cine are în spate, în numele cui susține ceea ce susține, Sfântul Maxim invocă Adevărul Hristos, așa cum L-a asumat și cum L-a trăit plecând de la tradiția Sfinților Părinți. Această încredințare extraordinară nu vine dintr-o dorință de autoafirmare, ci din acea conștiință a continuității cu modul de viață al Părinților care s-au sfințit și care, la rândul lor, au dat mărturie despre adevărul de credință. Sfântul Maxim se simte solidar cu această tradiție vie și, la rândul său, exponent al acestei tradiții, dă o mărturie cu mult curaj, care rămâne peste veacuri un exemplu formidabil, repet, de mare actualitate astăzi. Un monah simplu cu o cugetare înaltă Despre opera monumentală a Sfântului Maxim ce ne puteți spune? Aș menționa lucrările pe care le avem deja traduse în Filocalia - vol. al II-lea și volumul al III-lea. Lucrarea de referință a Sfântului Maxim este Ambigua. O altă lucrare, redusă ca întindere, dar foarte concentrată și foarte profundă ca viziune - Mistagogia, tradusă la fel ca și celelalte opere de părintele Dumitru Stăniloae. Cred că și părintele Stăniloae l-a îndrăgit mult pe Sfântul Maxim și s-a regăsit întrucâtva în același duh, pentru că și părintele Stăniloae, în contemporaneitate, este teologul cuprinzător, cel care nu rămâne prizonier unei anumite tematici sau al unei anumite discipline, chiar dacă el prin excelență a fost dogmatist, dar exact ca Sfântul Maxim sau ca alți mari Părinți ai Bisericii, nu a parcelat teologia, nu a secvențializat-o. Sfântul Maxim are un text dificil, nu e ușor de parcurs, chiar pentru cineva familiarizat cu texte teologice. Așa este, poate de aceea Sfântul Maxim nu este foarte popular, așa cum sunt alți mari sfinți, precum Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Spiridon. Sfântul Maxim a rămas monah simplu până la sfârșitul vieții, nici măcar nu a fost preot. Cu toate acestea, a avut o cugetare foarte înaltă. A fost aproape de popor, pentru că el a fost foarte implicat în viața Bisericii, dar a trebuit să dea mărturie la un anumit nivel, plecând de la provocările cu care se confrunta Biserica în acea perioadă. Cred că Sfântul Maxim nu a cultivat, în mod intenționat, prin cuvinte meșteșugite textele sale, pentru a-și etala toată cultura și filosofia pe care le deținea, ci a dezvoltat aceste scrieri tocmai pentru a răspunde provocărilor din acele vremuri. Este important de subliniat acest aspect, pentru că există, poate, și în interiorul teologiei tentația de a ne apropia de Sfântul Maxim tocmai pentru că îl considerăm un vârf al cugetării, și în momentul în care îl asumăm sau ne considerăm foarte apropiați de el, implicit să dăm dovada unei cunoașteri profunde în teologie. Să încercăm să nu fim doar la o anumită modă atunci când îl asumăm pe Sfântul Maxim Mărturisitorul! A scris nu pentru a se afirma, ci dintr-o ascultare pe care a primit-o pe linie bisericească. Dacă ne uităm la începutul scrierii Ambigua, în Mistagogia și într-o scrisoare foarte sugestivă adresată lui Elpidie, el spune fără nici un fel de ocoliș că ar fi preferat să nu scrie, dar o face din ascultare și pentru că i s-a cerut în mod insistent de reprezentanți ai Bisericii. Sfântul Maxim spune că s-a străduit să concentreze adevăruri folositoare în cuvinte simple și, adaugă el, este important ca aceste texte și tot ceea ce ține de învățătura Bisericii să nu ne fie spre slava deșartă, ci să ne fie spre folos duhovnicesc. Sunt unii cercetători occidentali care au spus despre Sfântul Maxim că nu a fost original, pentru că doar a rezumat gândirea Părinților de dinaintea lui. El rămâne unic prin capacitatea extrem de cuprinzătoare de a formula o viziune cu adevărat cosmică a realității Bisericii. Concretețea gândirii Sfântului Maxim, înrădăcinată în realitatea Întrupării Prezentați-ne câteva elemente-cheie ale teologiei maximiene. Persoana lui Iisus Hristos este cu adevărat piatra din capul unghiului pentru Sfântul Maxim, indiferent că vorbim de învățături din domeniul cosmologiei, eclesiologiei, antropologiei. Sfântul Maxim, tocmai pentru că și-a dezvoltat teologia într-un context al disputelor hristologice, este cel care în plan teologic nu doar că a sintetizat, ci a aprofundat într-un mod unic teologia Calcedonului, care susține deopotrivă unitatea persoanei lui Hristos și distincția celor două firi - firea omenească și firea dumnezeiască, care nu rămân separate, ele sunt unite într-un mod neamestecat. Concretețea gândirii Sfântului Maxim se înrădăcinează în realitatea Întrupării și teologia sa capătă dimensiune iconică, care nu rămâne abstractă, suspendată doar la nivelul minții. Mai mult, arată Sfântul Maxim, logica Întrupării nu ține strict de o viziune legalistă, de o viziune juridică, ci are în vedere îndumnezeirea omului, care prespune anumite etape: despătimirea, iluminarea, contemplarea rațiunilor dumnezeiești și duhovnicești și apoi îndumnezeirea. De asemenea, Sfântul Maxim nu desconsideră firea naturală, pentru că el s-a luptat mult să arate că au existat o voință omenească și o lucrare omenească în cazul Mântuitorului, doar că acestea au fost transfigurate mai întâi în persoana lui Iisus Hristos și fiecare dintre noi suntem chemați să asumăm ceea ce deja în Hristos s-a întâmplat. Aș rezuma această viziune printr-o afirmație a Sfântului Maxim, care spune că Hristos este începutul, mijlocul și sfârșitul creației. Începutul, în calitate de Creator, este cel care a creat lumea; mijlocul, în calitatea de Proniator, El este cel care susține întreaga creație; sfârșitul, în sensul că este Telosul, Țelul final, cel prin care se împlinește întreaga creație, cel prin care se înnoiește întreaga creație, pentru că Însuși Mântuitorul a spus: Iată, toate le fac noi, toate le înnoiesc acum. Sfântul Maxim are o interpretare duhovnicească a cuvintelor Scripturii sau a tainelor teologice. Deși era foarte cultivat, ceea ce prevalează este trăirea întru Hristos prin viața Bisericii. Când interpretează textul Evangheliei care redă întâlnirea Mântuitorului cu femeia samarineancă, Sfântul Maxim arată absolut extraordinar că erudiția rămâne de fiecare dată la suprafață, ea nu poate nici măcar să atingă întregul, ci doar cunoașterea duhovnicească înrădăcinată în cuvântul lui Dumnezeu dă adevărata, autentica cunoștință. Indiferent de unde plecăm, fie că e vorba de explicarea unui pasaj din Sfânta Scriptură, de combaterea învățăturilor greșite, fie că e vorba de o interpretare mistagogică a Sfintei Liturghii sau a altor realități specifice vieții Bisericii, Sfântul Maxim ne conduce înspre Hristos, Care este cheia întregii sale teologii. Atât cosmosul, cât și istoria, la modul foarte concret, ni-L descoperă pe un același Hristos și ne conduc tot către Hristos. Începutul și ținta finală și întreaga gândire a Sfântului Maxim pleacă de la această reprezentare. Nu adevărul este pentru virtuți, ci virtuțile sunt pentru adevăr Ca o concluzie, dincolo de opera sa profundă și viața închinată Bisericii, rămâne ca reper neclintit dragostea pentru adevăr a Sfântului Maxim. Așa este. Deși a fost mutilat - spre sfârșitul vieții, i-a fost scoasă limba pentru a nu mai putea rosti cuvântul adevărului și i-a fost tăiată mâna dreaptă pentru a nu mai putea scrie -, el a rămas un mărturisitor excepțional. Rămâne fără îndoială un reper în ceea ce înseamnă mărturisirea adevărului de credință, și în acest sens are o afirmație formidabilă: Nu adevărul este pentru virtuți, ci virtuțile sunt pentru adevăr. Deci, în momentul în care suntem întru Adevăr, putem avea și virtuți autentice, pentru că Adevărul Hristos este Ființa virtuților. Nu putem avea virtuți detașate de persoana lui Hristos! Legat de Hristos, Sfântul Maxim afirmă că nu a fost original, El nu a căutat originalitatea. Dacă am citi textele Evangheliilor, plecând de la această afirmație, cât de mult ni s-ar lumina înțelegerea lor, nouă, celor de astăzi, care căutăm să fim originali cu orice preț. Cred că Sfântul Maxim l-a urmat cu adevărat pe Mântuitorul Hristos, Cel pe care L-a mărturisit, L-a iubit și Căruia I-a rămas fidel până la capăt. Pomenirea Sfântului Maxim este un prilej pentru fiecare dintre noi, la măsura puterilor noastre, de a ne motiva mai mult în ceea ce înseamnă angajarea existențială în viața Bisericii, în împlinirea cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât, la rândul nostru, plecând de la posibilitățile pe care le avem, să putem și noi printr-o mică osteneală să transfigurăm duhovnicește existența noastră și existența celor din jur. Sursa: www.Basilica.ro Contor Accesări: 849, Ultimul acces: 2024-04-14 10:06:55
|
Timp total: 0,22s...
[]:1