Tacerea in liturgie - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2019 BISERICI.org

Noutăți în... e-mail!

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Tăcerea în liturgie

[2016-02-01]
Cardinalul Robert Sarah
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Teme: Liturgie

Mulți credincioși se plâng pe bună dreptate datorită lipsei de tăcere în unele forme de celebrare a liturgiei noastre. Deci este important a aminti semnificația tăcerii ca valoare ascetică creștină și condiție necesară pentru o rugăciune profundă și contemplativă, fără a uita că în celebrarea sfintei Euharistii sunt prevăzute oficial timpuri de tăcere, cu scopul de a scoate în evidență importanța sa pentru o reînnoire liturgică autentică.

În sens negativ, tăcerea este lipsa de zgomot. Tăcerea virtuoasă - sau mai bine zis mistică - trebuie desigur deosebită de tăcerea reprobabilă, de refuzul de a adresa cuvântul, de tăcerea de omisiune din lașitate, egoism sau împietrire a inimii. Bineînțeles, tăcerea exterioară este un exercițiu ascetic de stăpânire în folosirea cuvântului. Asceza este un mijloc indispensabil care ne ajută să eliminăm din existența noastră tot ceea ce o îngreunează, adică tot ceea ce împiedică viața noastră spirituală sau interioară și ceea ce constituie o piedică pentru rugăciune. Da, tocmai în rugăciune Dumnezeu ne comunică viața sa, adică manifestă prezența sa în sufletul nostru irigându-l cu valurile iubirii sale trinitare, Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Și rugăciunea este în mod esențial tăcere.

Cărțile sapiențiale din Vechiul Testament sunt pline de îndemnuri menite să se evite păcatele limbii (mai ales vorbirea de rău și calomnia). La rândul lor, cărțile profetice evocă tăcerea ca expresie a temerii reverențioase față de Dumnezeu; e vorba așadar de o pregătire pentru teofania lui Dumnezeu, adică pentru revelarea prezenței sale în lumea noastră. Noul Testament nu este mai prejos. De fapt, conține Scrisoarea lui Iacob care este încă fără îndoială textul cheie cu privire la controlul limbii (cf. Iac 3,1-10). Isus însuși ne-a avertizat cu privire la cuvintele rele, care sunt expresie a unei inimi depravate (cf. Mt 15,19) și la cuvintele nelalocul lor, despre care va trebui să dăm cont (cf. Mt 12,36).

În realitate, tăcerea adevărată și bună aparține mereu celui care vrea să lase locul său celorlalți și mai ales celui care este complet celălalt, lui Dumnezeu. În schimb, zgomotul exterior caracterizează individul care vrea să ocupe un loc prea important, care vrea să se împăuneze sau să se expună, sau care vrea să umple golul său interior.

În Evanghelie se spune că Mântuitorul însuși se ruga în tăcere, mai ales noaptea (cf. Lc 6,12), sau se retrăgea în locuri pustii (cf. Lc 5,16; Mc 1,35). Tăcerea este tipică a meditării Cuvântului lui Dumnezeu; se regăsește mai ales în atitudinea Mariei în fața misterului Fiului său (cf. Lc 2,19-51).

Tăcerea este mai ales atitudinea pozitivă a celui care se pregătește să-l primească pe Dumnezeu prin ascultare. Da, Dumnezeu acționează în tăcere. De aici observația importantă a sfântului Ioan al Crucii: "Tatăl spune un singur Cuvânt: este Cuvântul său, Fiul său. Îl rostește într-o veșnică tăcere și sufletul poate să-l înțeleagă numai în tăcere" (Maxime, 147). Deci trebuie făcută tăcere: și este vorba despre o activitate, nu despre o trândăvie. Dacă "celularul nostru interior" este mereu ocupat, pentru că noi "conversăm" cu alte creaturi, cum poate Creatorul să aibă acces la noi, cum poate "să ne sune"? Așadar trebuie să purificăm inteligența noastră de curiozitățile sale, voința noastră de proiectele sale, pentru a ne deschide complet harurilor de lumină și de forță pe care Dumnezeu vrea să ni le dăruiască din belșug: "Tată, să nu se facă voința mea, ci voința ta". Așadar, "indiferența" ignațiană este și a o formă de tăcere.

Rugăciunea este o conversație, un dialog cu Dumnezeu unul și întreit: dacă, în anumite momente, ne adresăm lui Dumnezeu, în altele facem tăcere pentru a-l asculta. Deci nu uimește faptul că trebuie să considerăm tăcerea ca o componentă importantă a liturgiei.

Desigur, riturile orientale - care nu sunt de competența Congregației mele - nu prevăd timpuri de tăcere în timpul dumnezeieștii liturghii. În schimb, în Occident, în toate riturile (roman, roman-lyonez, certozin, dominican, ambrozian, și așa mai departe) rugăciunea tăcută a preotului nu este mereu însoțită de cântările corului sau ale credincioșilor. Deci liturghia latină include din totdeauna momente de tăcere absolută. Conciliul al II-lea din Vatican a menținut un moment de tăcere în timpul jertfei euharistice. Astfel, constituția despre liturgie Sacrosanctum concilium, la numărul 30 a decretat că "pentru a promova participarea activă să se respecte, la timpul cuvenit, tăcerea sacră". Rânduiala Generală a Liturghierului Roman a lui Paul al VI-lea, republicată în 2002 de Ioan Paul al II-lea, a precizat numeroasele momente ale liturghiei în care trebuie respectată tăcerea: "Natura acestei tăceri depinde momentul în care se ține în timpul fiecărei celebrări. Astfel, la actul penitențial și după invitația la rugăciune, tăcerea înseamnă reculegere; după lectură sau omilie, e o invitație la o scurtă meditare asupra celor auzite; după Împărtășanie, favorizează rugăciunea interioară de laudă și mulțumire către Dumnezeu. E lucru vrednic de laudă să se păstreze tăcerea chiar și înainte de celebrare în biserică, în sacristie și în locurile vecine acestora, pentru ca toți să se pregătească cu evlavie, așa cum se cuvine, pentru a celebra cele sfinte" (nr. 45).

Așadar, tăcerea nu este deloc absentă din forma obișnuită a ritului roman, cel puțin dacă se respectă prescrierile sale și se inspiră din recomandările sale. În afară de asta, în afară de omilie, trebuie evitat orice discurs sau prezentare de persoane în timpul celebrării sfintei liturghii. De fapt, trebuie evitat să se transforme biserica, ce este casa lui Dumnezeu destinată adorației, într-o sală de spectacol în care sunt aplaudați actori mai mult sau mai puțin buni pe baza capacității lor mai mult sau mai puțin mari de a comunica, după o expresie care se aude adesea în mass-media.

Trebuie să ne străduim să înțelegem motivațiile acestei discipline liturgice despre tăcere și să fim impregnați de ea. Unii autori deosebit de calificați pot să ne ajute în acest domeniu și să reușească să ne convingă despre necesitatea tăcerii în liturgie. În primul rând monseniorul Guido Marini, maestru al celebrărilor liturgice pontificale, care exprimă principiul general în acești termeni: o liturgie "bine celebrată, cu limbajul care îi este propriu, în diferite părți ale sale, trebuie să prevadă o alternanță fericită de tăcere și cuvânt, unde tăcerea însuflețește cuvântul, permite glasului să răsune cu profunzime extraordinară, menține fiecare expresie globală în climatul just al reculegerii. De aceea, tăcerea cerută nu trebuie considerată ca o pauză între un moment celebrativ și următorul. Mai degrabă trebuie considerat ca un adevărat moment ritual, complementar cuvântului, rugăciunii vocale, cântului, gestului".

Cardinalul Joseph Ratzinger, în celebra sa operă Spiritul liturgiei, afirma deja că "marele mister care depășește orice cuvânt ne invită la tăcere. Și tăcerea, este evident, aparține și liturgiei. Este nevoie ca această tăcere să fie deplină, ca să nu fie pur și simplu lipsă de discurs sau de acțiune. Ceea ce ne așteptăm de la liturgie este ca să ne ofere această tăcere substanțială, pozitivă, în care ne putem regăsi noi înșine. O tăcere care nu este o pauză în care mii de gânduri și dorințe ne asaltează, ci o reculegere care ne aduce pace interioară, care ne lasă să respirăm și să descoperim esențialul". Așadar este vorba despre o tăcere în care îl privim pur și simplu pe Dumnezeu, în care lăsăm ca Dumnezeu să ne privească și să ne învăluie în misterul maiestății sale și al iubirii sale.

Tot cardinalul Ratzinger menționa câteva momente speciale de tăcere. Iată un exemplu: "Și momentul ofertoriului se poate desfășura în tăcere. Această practică, de fapt, se potrivește cu pregătirea darurilor și nu poate decât să fie rodnică, cu condiția ca pregătirea să fie concepută nu numai ca o acțiune exterioară, necesară pentru desfășurarea liturgiei, ci și ca un parcurs în mod esențial interior; este vorba de a ne uni cu jertfa pe care Isus Cristos o oferă Tatălui" (ivi). Trebuie dezaprobate în acest sens procesiunile de ofrande, lungi și zgomotoase, care includ dansuri interminabile, în unele țări africane. Există impresia de a asista la exhibiții folclorice, care denaturează jertfa sângeroasă a lui Cristos pe cruce și ne îndepărtează de misterul euharistic.

De aceea, trebuie insistat asupra tăcerii laicilor în timpul rugăciunii euharistice, așa cum precizează monseniorul Guido Marini: "Acea tăcere nu înseamnă inactivitate sau lipsă de participare. Acea tăcere tinde să facă în așa fel încât toți să intre în actul de iubire cu care Isus se oferă Tatălui pe cruce pentru mântuirea lumii. Acea tăcere, într-adevăr sacră, este spațiul liturgic în care să spunem da, cu toată forța ființei noastre, acțiunii lui Cristos, așa încât să devină și acțiunea noastră în cotidianitatea vieții".

via Ercis.ro

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 223, Ultimul acces: 2019-11-12 17:29:06