Papa Francisc: Simt ca trebuie sa fac calatorii, sa incurajez Bisericile - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2024 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Papa Francisc: Simt că trebuie să fac călătorii, să încurajez Bisericile

[2017-01-09]
Papa Francisc
09.01.2017, Vatican (Catholica) - Va apărea în 10 ianuarie 2017 cartea „În călătorie”, relatarea călătoriilor internaționale ale Papei Francisc, scrisă de Andrea Tornielli. Un capitol al volumului conține un colocviu cu Sfântul Părinte despre călătoriile sale. Un fragment din acesta a apărut pe Ercis.ro, în traducerea pr. Mihai Pătrașcu, după Vatican Insider.
– Sanctitate, vă place să călătoriți?
– Sincer, nu. Nu mi-a plăcut niciodată mult să călătoresc. Când eram Episcop în cealaltă Dieceză, la Buenos Aires, veneam la Roma numai dacă era necesar, și dacă puteam să nu vin, nu veneam. M-a apăsat mereu să stau departe de Dieceza mea, care pentru noi, Episcopii, este „mireasa” noastră. Și apoi sunt destul de rutinar, pentru mine concediul înseamnă a avea ceva timp în plus pentru a mă ruga și pentru a citi, dar pentru a mă odihni nu am avut niciodată nevoie să schimb aerul sau mediul.
– V-ați așteptat, la începutul pontificatului, că veți călători așa de mult?
– Nu, nu, cu adevărat! Așa cum am spus, nu-mi place mult să călătoresc. Și niciodată nu mi-aș fi imaginat să fac așa de multe călătorii…
– Cum ați început? Ce anume v-a făcut să vă schimbați ideea?
– Cea dintâi călătorie a fost aceea la Lampedusa. O călătorie italiană. Nu era programată, nu existau invitații oficiale. Am simțit că trebuia să merg, mă atinseseră și mă emoționaseră știrile despre migranții morți în mare, înecați. Copii, femei, bărbați tineri… O tragedie sfâșietoare. Am văzut imaginile salvării supraviețuitorilor, am primit mărturii despre generozitatea și primirea locuitorilor din Lampedusa. Pentru aceasta, grație colaboratorilor mei, a fost organizată o vizită fulger. Era important să merg acolo. Apoi a fost călătoria la Rio de Janeiro, pentru Ziua Mondială a Tineretului. Era vorba despre o întâlnire deja în agendă, deja stabilită. Papa a mers mereu la ZMT… Călătoria nu a fost pusă niciodată în discuție, trebuia mers, și pentru mine a fost prima întoarcere pe continentul latinoamerican.
– ZMT era o întâlnire la care Papa nu putea lipsi. Dar celelalte?
– După Rio a venit o altă invitație și apoi alta. Am răspuns simplu da, lăsându-mă într-un fel „purtat”. Și acum simt că trebuie să fac călătorii, să merg să vizitez Bisericile, să încurajez semințele de speranță care există.
– Cât vă apasă călătoriile internaționale, din punct de vedere fizic?
– Sunt grele, dar să spunem că pentru moment mă descurc. Poate că mă apasă mai mult din punct de vedere psihologic decât din punct de vedere fizic. Aș avea nevoie de mai mult timp pentru a citi ca să mă pregătesc. O călătorie nu angajează numai pentru zilele în timpul cărora se stă în afară, în țară sau în țările vizitate. Există și pregătirea, care de obicei are loc în perioadele în care este și toată munca obișnuită de desfășurat. Când mă întorc acasă, în Vatican, de obicei prima zi după călătorie este destul de obositoare și am nevoie să recuperez. Dar iau mereu cu mine fețe, mărturii, imagini, experiențe… O bogăție inimaginabilă, care mă face mereu să spun: a meritat.
– Ați schimbat ceva în agenda deja consolidată a călătoriilor papale?
– Nu mult. Am încercat, de exemplu, să elimin complet prânzurile oficiale. Este natural ca fie autoritățile instituționale din țara vizitată, fie confrații Episcopi, să dorească să îl sărbătorească pe oaspetele care vine. Nu am nimic împotriva faptului de a sta la masă în companie. Să ne amintim că Evanghelia este plină de relatări și de mărturii care descriu tocmai circumstanțe ca aceasta: prima minune a lui Isus are loc în timpul unui ospăț de nuntă… Dar dacă agenda călătoriei, așa cum se întâmplă aproape întotdeauna, este deja foarte plină de întâlniri, prefer să mănânc în mod simplu și în timp puțin.
– Ce sentimente aveți în fața entuziasmului oamenilor care vă așteaptă ore întregi pentru a vă vedea trecând pe străzi?
– Primul sentiment este al celui care știe că există acele „Osana!”, dar așa cum citim în Evanghelie, pot să vină și acele „Răstignește-l!” Un al doilea sentiment îl scot dintr-un episod pe care l-am citit undeva. Este vorba despre o frază spusă de Cardinalul de atunci Albino Luciani cu privire la aplauzele cu care îl primea un grup de ministranți. A spus mai mult sau mai puțin așa: „Dar voi vă puteți imagina că măgărușul pe care stătea Isus în momentul intrării triumfale în Ierusalim putea crede că acele aplauze erau pentru el?” Iată, Papa trebuie să aibă conștiința faptului că el „îl poart㔠pe Isus, îl mărturisește pe Isus și apropierea și duioșia Sa față de toate creaturile, în mod special cele care suferă. Pentru aceasta, uneori celui care strig㠄Trăiască Papa!” i-am cerut în schimb să strige „Trăiască Isus!”
Există apoi expresii foarte frumoase cu privire la paternitate într-unul dintre dialogurile Fericitului Paul al VI-lea cu Jean Guitton. Papa Montini îi destăinuia filozofului francez: „Cred că dintre toate demnitățile unui Papă, cea mai de invidiat este paternitatea. Paternitatea este un sentiment care invadează spiritul și inima, care ne însoțește la fiecare oră a zilei, care nu se poate diminua, ci se mărește, deoarece crește numărul fiilor. Este un sentiment care nu obosește, care nu îngreunează, care odihnește de orice oboseală. Niciodată, nici măcar un moment, nu m-am simțit obosit când am ridicat mâna pentru a binecuvânta. Nu, eu nu voi înceta niciodată să binecuvântez sau să iert”. Papa Paul al VI-lea spunea aceasta imediat după ce s-a întors din India. Cred că sunt cuvinte care explică motivul pentru care Papii din perioada contemporană au decis să călătorească.
– Amintiri din călătorii care v-au rămas de neșters în amintire?
– Entuziasmul tinerilor la Rio de Janeiro, care mă trăgeau de toate în papamobil. Și apoi, tot la Rio, acel copil care, reușind să se strecoare, a urcat scările în fugă și m-a îmbrățișat. Îmi amintesc de oamenii veniți la Sanctuarul din Madhu, în nordul țării Sri Lanka, unde cei care m-au primit erau, în afară de creștini, și musulmanii și hindușii, un loc unde pelerinii vin ca membrii ai unei singure familii. Sau primirea în Filipine. Am încă în fața ochilor gestul acelor tați care ridicau copiii lor ca să-i binecuvântez și mi se părea că voiau să spună: aceasta este comoara mea, viitorul meu, iubirea mea, pentru el merită să muncesc și să fac sacrificii. Și erau și atâția copii neputincioși, iar părinții nu-l ascundeau pe copilul lor, este așa, dar este copilul meu. Gesturi născute din inimă.
Încă îmi amintesc multele persoane care m-au primit la Tacloban, tot în Filipine. Ploua mult în ziua aceea. Trebuia să celebrez Liturghia pentru a aminti miile de morți provocate de taifunul Hayan, și vremea rea era aproape să determine amânarea călătoriei. Dar nu puteam să nu merg: mă impresionaseră mult știrile despre acel taifun care a devastat zona aceea în noiembrie 2013. Ploua și eu eram îmbrăcat cu un impermeabil galben peste veșmintele pentru Liturghia pe care am celebrat-o acolo, așa cum se putea, pe o mică scenă biciuită de vânt. După Liturghie un ceremonier mi-a destăinuit că a rămas uimit și chiar edificat pentru că ministranții, în pofida ploii, niciodată nu și-au pierdut zâmbetul. Era zâmbetul și pe fețele tinerilor, ale taților și ale mamelor. O bucurie adevărată, în pofida durerilor și a suferinței celui care a pierdut casa și pe vreunul dintre cei dragi ai săi.
– După o călătorie, ce se întâmplă: cum vă amintiți de persoanele întâlnite?
– Le port în inima mea, mă rog pentru ele, mă rog pentru situațiile dureroase și dificile cu care am venit în contact. Mă rog pentru ca să se reducă inegalitățile pe care le-am văzut.
– Atâtea călătorii în lume, aproape niciuna în țările din Uniunea Europeană. De ce?
– Singura țară din Uniunea Europeană pe care am vizitat-o a fost Grecia, cu călătoria de doar cinci ore la Lesbos pentru a-i întâlni și a-i întări pe refugiați, împreună cu frații mei Bartolomeu de Constantinopol și Hyeronimos de Atena… Apoi am mers la Parlamentul European și la Consiliul Europei la Strasbourg, dar aceea a fost mai degrabă o vizită a unei instituții, nu a unei țări. Dar oricum am vizitat alte țări care sunt europene, deși nu fac parte din Uniune: Albania și Bosnia Herțegovina. Am preferat să privilegiez acele țări în care pot să dau un mic ajutor, să încurajez pe cei care în pofida dificultăților și a conflictelor lucrează pentru pace și pentru unitate. Țări care sunt sau care au fost în dificultăți grave. Aceasta nu înseamnă a nu avea atenție față de Europa, pe care o încurajez așa cum pot să redescopere și să pună în practică rădăcinile sale autentice, valorile sale. Sunt convins că nu birocrațiile sau instrumentele finanțelor înalte ne vor salva de criza actuală și vor rezolva problema imigrației, care pentru țările din Europa este cea mai mare urgență după sfârșitul celui de-al doilea război mondial.
– Printre noutățile călătoriilor papale există, îmi imaginez, un protocol diferit referitor la siguranță. Așa este?
– Eu sunt recunoscător jandarmilor și gărzilor elvețiene pentru că s-au adaptat la stilul meu. Nu reușesc să mă mișc în mașinile blindate sau în papamobilul cu geamuri antiglonț închise. Înțeleg foarte bine exigențele de siguranță și sunt recunoscător față de cei care, cu dăruire și multă, într-adevăr multă trudă, în timpul călătoriilor mele, îmi sunt aproape și veghează. Însă un Episcop este un păstor, un părinte, nu pot să fie prea multe bariere între el și oameni. Pentru acest motiv am spus încă de la început că voi călători numai dacă îmi va fi posibil mereu contactul cu persoanele.
Exista îngrijorare în timpul primei călătorii la Rio de Janeiro, dar am parcurs de atâtea ori plaja de la Copacabana cu papamobilul deschis, salutându-i pe tineri, oprindu-mă cu ei, îmbrățișându-i. Nu a fost un incident în tot Rio de Janeiro, în acele zile. Trebuie să ne încredem și să ne încredințăm. Sunt conștient de riscurile care pot să existe. Trebuie să spun că probabil voi fi inconștient, nu mi-e teamă pentru persoana mea. Dar în schimb sunt mereu preocupat pentru a nu fi vătămați cei care călătoresc cu mine, și mai ales oamenii pe care îi întâlnesc în diferitele țări. Ceea ce mă îngândurează sunt riscurile concrete, amenințările pentru cel care vine și participă la o celebrare sau la o întâlnire. Există mereu pericolul unui gest necugetat din partea vreunui nebun. Dar există mereu Domnul.

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 1181, Ultimul acces: 2024-03-29 02:04:26