Interviu cu IPS Ioan Robu: Bucurie si multumire, la finalul slujirii in fruntea Arhidiecezei (II) - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2020 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
0

Știri și Evenimente

Interviu cu ÎPS Ioan Robu: Bucurie și mulțumire, la finalul slujirii în fruntea Arhidiecezei (II)

[2020-01-12]
IPS Ioan Robu
S-ar putea spune că se știu deja multe despre Monseniorul Ioan Robu, pentru că a acordat, de-a lungul anilor, multe interviuri. Și totuși, în acest dialog face destăinuiri inedite, spuse uneori cu zâmbetul pe buze, alteori cu nostalgie, cu tristețe, cu seriozitate, reconstruind cu franchețe fărâme din istoria personală și a Bisericii locale, cunoscute (mai) puțin sau chiar deloc. Interviul a fost luat de Cristina Grigore și a apărut în Actualitatea creștină, nr. 1/2020, număr special, Anul XXXI, p. 21-25. Iată a doua parte.

– Și după ce a murit Mons. Augustin, ați venit la București, la înmormântare…
– Mă pregăteam, de fapt, să vin cu un alt preot la ziua Mons. Augustin, de Sf. Francisc Xaveriu, dar am fost anunțați de pr. Mărtincă despre decesul monseniorului. Atunci am venit numai eu, de la Iași, și așa a început o altă etapă: alegerea mea.
– Care a avut loc în capela din Palatul Episcopal.
– Ne-am adunat toți în capelă. Eram vreo 30 – puțini față de câți suntem acum.
– Și v-au ales la prima votare?
– Nu, la a doua. La prima votare ieșise și pr. Gunciu, dar el a spus că nu vrea. Și atunci, la a doua votare m-au votat pe mine. Poate pentru că eram mai tânăr, eram la Iași, la seminar…
– Și cum ați primit rezultatul votului?
– Așteptam să văd ce se întâmplă, pentru că știam bine că nu sunt nimic până nu vine ceva de la Roma. Am trimis o telegramă la Roma, în care am scris că preoții s-au adunat, au făcut alegeri și am fost eu desemnat. Mai târziu, când am vorbit cu Cardinalul Casaroli, mi-a spus: „Aha, tu ești Robu de la București? Voi ați făcut ca în primele timpuri ale creștinismului, nu după normele canonice. V-ați adunat și ați spus: să fie cutare.”
– Dar, oricum, a fost valid ce ați făcut.
– Da, a fost valid. După ce am trimis telegrama a venit răspuns de la Roma că pot să-mi exercit funcția. Abia atunci am înțeles că lucrurile sunt serioase, pentru că până atunci nu mă gândeam că vom primi răspuns de la Roma.
– Deci ați luat-o ca pe un interimat.
– Da, clar, ca pe un interimat. Dar interimatul a durat până azi.
– Și după un an, au venit Mons. Poggi și Mons. Bukovski.
– De fapt, noi am avut o discuție cu mult înaintea celei oficiale, tot aici [la Arhiepiscopie], au venit amândoi la mine, într-o după-amiază. Erau în țară într-o vizită oficială. La un moment dat, Mons. Poggi a spus: „Hai să ne ridicăm în picioare. Trebuie să îți comunic ceva din partea Sfântului Părinte.” Bukovski s-a ridicat mirat, și atunci mi-am dat seama că el nu știa ce știa Poggi. Atunci mi-a spus Poggi: „Sfântul Părinte s-a gândit să te numească Episcop la București, Administrator apostolic și vreau să știu care este părerea ta, dacă ești de acord sau nu.” Și i-am zis: „Pot să spun nu?” A răspuns: „Nu.” „Atunci, accept.” Și asta a fost tot. Apoi ne-a zis să ne așezăm, a spus că se va face publică numirea, că va fi anunțat mai târziu, dar eu nu am voie să spun nimic până atunci. Eu am știut, deci, din primăvară, iar anunțul s-a făcut în toamnă.
– Și cum a fost să țineți secret atâta timp? Nu i-ați spus nici măcar duhovnicului.
– Nu, nu am spus la nimeni. Atunci secretul se lua în serios.
– Dar era totuși o povară.
– Sigur că da. Pentru că eu mă gândisem că la București era vorba de un interimat, și că aveam să mă întorc la Iași. A fost o neclaritate totală, până când m-a anunțat Mons. Poggi. După ce mi-am dat acceptul am discutat despre ce urma, cum se va face cu consacrarea mea. Mons. Poggi mi-a spus că se ocupă Vaticanul de tot, că erau discuții cu autoritățile din România. Mai apoi s-a stabilit să fie consacrarea la Roma. Chiar zilele trecute am dat peste o fotografie, înrămată, în care sunt toți cei care au participat la consacrarea mea, la Roma: o fotografie de grup cu Papa Ioan Paul al II-lea.
– Atunci a fost și tatăl dumneavoastră.
– Tata era lângă mine.
– Dar la consacrare ați avut o întâlnire personală cu Papa, între patru ochi?
– L-am întâlnit, dar după consacrare. Mai întâi am fost la exerciții spirituale, la pasioniști.
– Și ați făcut singur exerciții sau cu cineva?
– Singur. Am și celebrat singur. Preotul care ținea exercițiile acolo mi-a spus că au mai făcut și alții exerciții singuri, și nu mi-a dat o temă, ci o propunere de program. De atunci m-am deprins să celebrez Liturghia singur: o trăiam altfel, mai intim, decât celebrând cu alții. Nu că m-ar fi deranjat alții. Dar așa am simțit atunci; iar mai târziu, de câte ori am celebrat singur, am făcut-o și din solidaritate cu preoții care erau forțați de împrejurări să celebreze singuri.
– Și în discuția privată cu Papa, după consacrare, ce ați discutat? Dacă nu e secret…
– Era o discuție normală, scurtă. Mi-a spus că se bucură că Bucureștiul are un Episcop și că speră ca de-acum, fiind Episcop, să se schimbe lucrurile în Dieceză. Apoi a venit tatăl meu, și l-a salutat și pe el. Mai apoi, l-am întâlnit de mai multe ori pe Papa.
– După alegerea dumneavoastră la conducerea Arhidiecezei ați mers la Culte, dar v-au tratat ca pe un necunoscut.
– Așa mi-au dat impresia. Deși, atunci când eram rector la Iași, veneam des la Culte, pentru diferite probleme. Dar nu eram cunoscut ca posibil candidat aici, se așteptau la altcineva. Se mirau cum de am fost ales la București eu, care eram la Iași. Le-am spus că aparțineam de București, dar fusesem trimis de Mons. Augustin ca profesor la Iași. „Și cum de ați fost ales dumneavoastră?”, m-au întrebat. „Au fost alegeri libere”, le-am spus. Preoții au primit câte o listă cu numele tuturor, de la cel mai în vârstă la cel mai tânăr, și fiecare a încercuit numele celui pe care îl prefera. Dar tot nu înțelegeau de ce un preot „de la Iași” e ales la București.
– Între Arhidieceza de București și Dieceza de Iași a fost mereu o strânsă colaborare.
– În primul rând, noi avem în comun seminarul. Preoții se pregătesc împreună, se cunosc, rămân colegi, se întâlnesc seriile de preoți în fiecare an. În plus, avem vocații din Dieceza de Iași, pentru că din Arhidieceză sunt câteva, dar prea puține. Este o legătură foarte importantă între cele două Dieceze, ne ajutăm efectiv între noi.
– Apropo de seminar. După 1990, ați fost tentat să reînființați seminarul la București?
– Nu. Unii au propus să ne separăm de Iași, dar eu nu am fost de acord, nu avea sens. Nu era o soluție. Iar acum, cu noul Arhiepiscop, Mons. Aurel Percă, eu cred că Iașiul avea o datorie față de noi, pentru că Episcopul Durcovici a plecat de la noi, de aici, la Iași. [Râde] Acum se achită de datorie.
– Făcând o retrospectivă, cu ce gând încheiați misiunea de conducere a Arhidiecezei?
– Cu bucurie. Am văzut că Episcopul de Timișoara a ieșit la pensie la scurt timp după împlinirea vârstei de 75 de ani, și mi-am zis că la fel voi face și eu. Eu îi cunosc bine pe preoți, și cred că am avut o legătură bună cu toți, cu mici excepții. Nu am simțit în vreun fel că ar spune careva: „Dar nu ne mai lasă în pace?!” [râde] Dar nu vreau să ajung la așa ceva. Sunt lucruri pe care trebuie, vrând-nevrând, să le admiți. Chiar am un sentiment de mulțumire că am ajuns la acest moment, că vine altcineva după mine care va conduce Arhidieceza mai departe.

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 46, Ultimul acces: 2020-02-25 21:08:59